EDITORIAL
O dispută necesară
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
Să nu lăsăm să se stingă atât de repede ecoul Apelului Academiei Române pe tema ,,Identitate, suveranitate şi unitate naţională”. Documentul trebuie luat ca un prim răspuns românesc consistent la criza proiectului european şi la frământările produse de Brexit.
Mediul academic din alte state este de multă vreme angajat în căutarea unor soluţii pentru o nouă construcţie politică a Europei. Aceasta trebuie eliberată de ideologia neoliberalismului globalizant (care a împins-o în criză) şi ferită de interesele mercantile şi politice. Printre obiectivele reuşitei se află nevoia redefinirii rolului identităţii în configurarea structurilor comunitare. Perceput de unii ca demers non-european, Apelul Academiei a declanşat dispute între intelectualii cu preferinţe politice manifeste şi cei dezamăgiţi de cursul politicii româneşti. Combatanţii au beneficiat de ospitalitatea revistelor „Contemporanul. Ideea europeană”, „Observator cultural” şi „Dilema veche”. Las cititorilor plăcerea de a se delecta, consultându-le.
Târziu, dar mai bine acum decât altădată
Apelul Academiei a prilejuit ieşirea de sub ,,clopotul de sticlă” (N. Breban) a unor ,,profesionişti ai gândirii” din cultura română de azi. Eroarea cea mai mare ar fi să se plaseze demersul lor pe o platformă ideologică. Dezbaterea este imperativă. Este greu de spus dacă schimbarea de atitudine a intelectualilor care, repet, nu fac politică, vine (doar) din dezamăgirea ivită la capătul unor aşteptări şi experienţe din istoria noastră postdecembristă sau din nevoia de sincronizare (E. Lovinescu, mereu actual) la mişcările care răvăşesc statele europene până la punctul critic pe care, iată, britanicii nu l-au putut depăşi; ori din trezirea orgoliului naţional. Să le acceptăm ca adevărate pe fiecare în parte şi pe toate la un loc şi să observăm că identitatea revine în preocupările intelectualilor europeni pe două căi, una a instinctului istoric, alta a eşecurilor Uniunii Europene provocate de evoluţia proiectului comunitar sub imperativele banului şi ale pieţei libere. Britanicii şi-au făcut socoteli proprii şi au ieşit, francezii şi germanii încearcă să nu piardă controlul instituţiilor comunitare, celelalte state caută să se salveze într-un mediu concurenţial pentru care nu mai dispun de forţe. Unele îşi pun neputinţa pe seama pierderii suveranităţii – a apărut noţiunea de ,,suveran(t)işti” –, iar frământările lor sunt, prin consecinţe, perfect valide. La noi, ecoul lor a ajuns târziu. Pe de altă parte, merită să amintim că chiar în cadrul actualelor reglementări ale Uniunii Europene, identitatea este plasată între valorile fundamentale ale structurilor de stat. Tratatul de la Lisabona (Constituţia) cere Uniunii să respecte ,,structurile fundamentale politice şi constituţionale” ale statelor membre. În acest sens, noţiunea de ,,identitate naţională” este asimilată, în linii generale, cu cea de ,,identitate constituţională a statului”. (art. 4, par. 2). Iată o bază de discuţie care poate fi urmată în continuarea ideilor din Apelul Academiei.
Tema naţională ca proiect de ţară
Avem nevoie de un proiect de ţară? Apelul Academiei poate fi şi un demers paralel la un astfel de proiect lansat în precedenta campanie electorală în perspectiva aniversării centenarului Marii Uniri. Un proiect de ţară este produsul unor aspiraţii istorice vitale. Trăim noi o disperare existenţială? Nu se vede. Suntem încredinţaţi că avem securitatea garantată (NATO) şi dintre puţinii apărători ai anchilozatei Uniuni Europene. Pe plan intern, între democraţia participativă şi cea reprezentativă nu ne putem hotărî. Preferăm autoritatea politică a unui grup (partid) sau a unei persoane atunci când le identificăm cu propriile aspiraţii. Din această cauză, în România, discursul identitar a fost blocat în numele unui fel de neaoşism, socotit de unii subversiv.
Intervenţia Academiei îşi are raţiunea nu numai în nevoia de a ne alinia la dezbaterile privind evoluţia proiectului european, ci şi de a semnala evacuarea temei identitare din mentalităţile românilor. Este, istoriceşte, apusă vremea ,,statului naţional”? Francezii nu sunt dispuşi să accepte, germanii vor un stat mare şi puternic. În privinţa noastră, disputa pe marginea Apelului Academiei aduce lămuriri de poziţionare nu doar în privinţa identităţii, ci şi a funcţiilor statului. Din motive de spaţiu, mă opresc doar la un aspect, cel al compromiterii idealului naţional. În „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 3/2017, Bogdan Creţu identifică trei cauze care au discreditat discursul identitar în România. Şi face bine că începe cu începutul. El plasează sursele deformării discursului identitar în experienţa antebelică, viciată de radicalismul politic de dreapta şi apariţia extremismului în România. Pentru trecutul recent, Bogdan Creţu pune un diagnostic corect invocând ,,retorica grotescă a naţionalismului ceauşist, continuată de figurile politice de după 1990, care au dus în derizoriu discursul identitar”. Iar pentru prezent, culpabilizează asimilarea fără discernământ a ideologiei agresive a globalizării şi a conceptului de ,,corectitudine politică”.
În contextul politic de azi şi cel al mentalităţilor, nu doar dezbaterea, ci şi disputa pe tema identităţii româneşti se dovedesc necesare. Ele servesc la clarificarea condiţiilor de cucerire şi exercitare a puterii în noua democraţie.