Sari la conținut

Pedro Almodóvar, portretistul feminităţii, Avanpremieră Cannes 2017 de Ioan Lazăr

CULTURA CINEMA

Pedro Almodóvar, portretistul feminităţii. Avanpremieră Cannes 2017

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf

 

La ora redactării acestor rânduri, Cannnes-ul şi-a deschis deja porţile celor mai multe dintre secţiuni. Se ştie ce filme vor fi în competiţia principală, care sunt titlurile de la „Un Certain Regard” şi aşa mai departe. Se cunosc personalităţile din fruntea juriilor (şi-l numim, desigur, pe Cristian Mungiu, la scurt metraje şi la „Cinéfondation”). În acest material, introductiv la Cannes 2017, vom schiţa figura unuia dintre cei mai inspiraţi portretişti ai ipostazelor feminităţii: Pedro Almodóvar, preşedintele juriului (a cărui componenţă se află deocamdată în aşteptarea dezvăluirii) care va acorda în acest an „Palme dʼOr”.

Preşedintele Festivalului Internaţional al Filmului de la Cannes, Pierre Lescure, reconfirmat în această importantă funcţie, şi Delegatul General, Thierry Frémaux, au făcut o bună alegere prin desemnarea cineastului spaniol Pedro Almodóvar (67 de ani) ca preşedinte al juriului ce va acorda, în 2017, premiile unei ediţii jubiliare, cea cu numărul 70, derulată între 17 şi 28 mai.

Prin această numire, a unui regizor şi scenarist pe cât de iconoclast, de neîncadrabil în tipare, pe atât de popular şi de iubit de un public foarte larg, festivalul îşi asigură cele două constante ale existenţei sale: valoarea şi recunoaşterea acesteia. Nu-i mai puţin adevărat că, prin prezenţa pe Coasta de Azur a lui Pedro Almodóvar, uriaşa maşinărie cinematografică va avea şi privilegiul glamour-ului, al spectacolelor intens mediatizate. Vom vedea cine i se alătură Juratului-şef, spre a avea imaginea deplină a conclavului onorat să acorde în acest an „Palme dʼOr”. De menţionat că, din păcate, niciunul din filmele lui Almodóvar nu au obţinut „Palme dʼOr”, presa internaţională văzându-l în mai multe rânduri ca favoritul principal. Cu toate acestea, Pedro, parcă ştiind că merita mai mult, nu poartă nimănui pică. Stă în firea lui de a fi generos şi înţelegător. La drept vorbind, a şi fost răsfăţat, cu selecţii şi chiar cu premii destule.

Primul invitat oficial al Cannes-ului din acest an şi-a mărturisit emoţia, „tracul”, recunoscând că îl aşteaptă o „grea responsabilitate”, însă cu speranţa că se va situa la „înălţimea circumstanţelor”. Cu o carieră de peste 35 de ani în cinematografie, autor a nu mai puţin de 20 de filme, Almodóvar este cunoscut pentru atitudinile sale flamboaiante, rămânând un etern contestatar, de la tinereţea sa punkistă la inepuizabilele atitudini contestatare de mai târziu. A debutat în 1980, cu „Pepe, Luci, Bom y otras chicas del monton” („Pepe, Luci, Bom și multe alte fete din cartier”), făcându-se foarte cunoscut cu „Mujeres al borde de un ataque de nervios” („Femei în pragul unei crize de nervi”, 1988). A exersat cu mare succes în toate genurile – farsă, vodevil, tragedie, comedie muzicală, thriller – pe o largă paletă tematică. Subiectele sale predilecte au incitat şi încântat publicul de pretutindeni. Este apreciat şi pentru capacitatea de a lucra cu actriţele, alături de acestea alcătuind o mare familie de talente excepţionale: Penelope Cruz, Marisa Paredes, Carmen Maura, Victoria Abril. A lansat şi mari actori, dintre care îl voi menţiona doar pe Antonio Banderas.

Mai multe creaţii ale sale au fost proiectate pe ecranele festivalului. Este un obişnuit al Cannes-ului, având să ocupe locuri importante în palmares, evidenţiat pentru „Todo Sobre mi Madre” („Totul despre mama”, Premiul de regie), pentru „Volver” (Premiul de scenariu şi Premiul pentru interpretare colectivă). A fost selecţionat în secţiunea principală cu „Los Abrazos Rotos” („Îmbrățișări frânte”), cu „La Piel que Habito” („Pielea în care trăiesc”) şi, anul trecut, cu „Juliette”. În 2004 a deschis ediţia jubiliară, a 60-a, cu „La Mala Educacion” („Proastă creștere”), iar în 1992 era inclus în juriul condus de Gérard Depardieu.

Personalitate a cinematografiei mondiale, cineastul spaniol a făcut de fiecare dată şi dovada respectului pentru valorile clasice ale acestei arte, ştiind să-şi omagieze maeştrii. Ca preşedinte de juriu, Pedro Almodóvar urmează australianului George Miller, autor al celebrului „Mad Max”.

Câteva lucruri sunt de reamintit. Pedro Almodóvar s-a născut în 1948, apropiindu-se de-acum de şaptezeci de ani. S-a instalat în boema postfranchistă, căreia i-a devenit un fel de port-drapel. Trecuse prin încercările vieţii încă din copilărie. Născut la Calzada de Calatrava, în arondismentul Almagro din provincia Ciudad Real, la opt ani emigrează împreună cu familia la Estremadure. Studiile secundare şi le face în două şcoli. Începe să meargă la cinema în localitatea Caceres. Avea şaisprezece ani când, singur, neavând nici bani şi nici familia alături, este mânat de ambiţia de a studia cinematograful. Se află deja la Madrid, numai că şansele sunt anihilate de împrejurările politice. Franco închide Școala Oficială de Cinema. Viaţa începe să-i ofere subiecte, deşi pregătirea sa strict de specialitate nu se produce. Ca atâţia cineaşti ai generaţiei lui, din Spania, dar şi din alte spaţii, învaţă din mers, de unul singur, profesiunea de cineast. Găseşte un loc de muncă, un post la Compania Telefonică Naţională. Aici avea să rămână vreme de doisprezece ani. Îşi cumpără astfel, iată, cea dintâi cameră de filmat pe 8 milimetri. Din micul său birou de funcţionar ia contact cu lumea. Studiază astfel mica burghezie madrilenă, precum şi capriciile şi impasurile unei societăţi consumiste, fără a-şi fi uitat originile. Trece printr-o necesară experienţă teatrală, jucând alături de Los Galiardos. Face şi filme, cu Super 8, trecând apoi la 16 mm. Scrie, din când în când mai şi publică. Mulţi comentatori de mai târziu, remarcând stilul filmelor sale de referinţă, aveau să ia în seamă experienţa punk-rock-istă a acestor ani, pe care Almadovar o va timbra într-o atât de personală tuşă parodică, specifică mai tuturor abordărilor sale.

De multe ori avea să reamintească faptul că – apărând în 1980 – primul său film, „Pepe, Luci, Bom şi alte fete din cartier”, marca, de fapt, şi evoluţia democraţiei spaniole. De la început a dat expresie unei atitudini contestatare. Cu părul său vâlvotit, înconjurat de o adevărată colecţie de perle feminine, a fost interpretat ca un fel de pater familias al cinematografului sexului frumos. Nu a excelat, ca atâţia alţii, prin scandaluri amoroase, în ciuda identităţii sale sexuale. S-a adăpostit sub umbrele feministe, glazurându-şi cariera prin tema mamei, a ecuaţiei surorale, a părinţilor, a incidentelor biografice, a accidentelor. În fapt, a destinului. Saga sa feminină a luat diverse înfăţişări.

I s-a şi recunoscut acest talent în a contura portretul feminităţii. Trei dintre filmele sale au cucerit aprecierea unor importante jurii. „Totul despre mama”, de pildă, aşa cum menţionam, a fost premiat la Cannes, pentru regie, şi a obţinut şi Oscarul pentru cel mai bun film străin, performanţă repetată de un alt titlu al său („Vorbeşte cu ea”), pe placul Academiei Americane de Cinema. Cu „Volver” obţine în 2006 două premii la Cannes (pentru interpretare feminină şi pentru scenariu). Cu „Juliette” revenea pe Coasta de Azur nu mai departe de anul trecut, când juriul a acordat „Palme dʼOr” lui Ken Loach pentru „Eu, Daniel Blake”. Deşi s-a plimbat printre genuri, rămâne de neegalat în felul emblematic de a portretiza femeile, dincolo de vârstă, de condiţia socială, de experienţa lor personală.

Ne putem opri la câteva exemple. În fiecare dintre filmele sale descoperim însă tema pe care el însuşi o definea drept „capacitatea femeii de a minţi”. Voia să sublinieze, de fapt, posibilitatea lor de a disimula, dar şi de a se solidariza în cele mai neaşteptate şi dramatice situaţii. Îşi aduce deseori aminte de anii petrecuţi în La Mancha, unde, aşezaţi în fotolii, bărbaţii aşteptau ca nevestele să rezolve toate problemele, cu lovituri miraculoase, în linişte, sigure de efectele acţiunii lor. În sprijinul aprecierilor lui aduce părerea lui Garcia Lorca, potrivit căruia Spania este o ţară a actriţelor înnăscute. Almodóvar a ştiut să le ofere şansa de a se afirma şi pe ecran, omagiind excelentul energetism al femeii spaniole, dar şi histrionismul acesteia. „Totul despre mama” este un exemplu elocvent în multe privinţe. Cineastul nu-şi reduce niciodată intenţiile la un realism imediat, direct. Filmul mai sus citat ne introduce într-un veritabil univers feminin, un sanctuar, cu un racord la istoria cinematografului, resuscitată sub acest motiv al feminităţii. „Totul despre mama” îşi ia titlul de la „Totul despre Eve” (1950), al lui L.J. Mankiewicz, fără să lăsăm neremarcate asemănările cu un alt titlu al acestuia din urmă, „Contesa desculţă” (1954).

În filmul lui Almodóvar, personaj principal devine relaţia dintre mamă şi fiu, pe fondul dispariţiei premature a celui din urmă. Manuela locuieşte cu Esteban la Madrid, unde mama este coordonatoarea transplanturilor de la un mare spital. Când băiatul împlineşte 17 ani mama îi oferă o carte de Truman Capote şi o invitaţie la teatru, la spectacolul „Un tramvai numit dorinţă”. Ambii constată admiraţia pentru Huma Rojo, interpreta personajului Blanche Dubois. Manuela îi va vorbi despre tatăl său, de care s-a despărţit, şi pe care îl chema tot Esteban. În toiul unor discuţii aprinse la ieşirea din sala de spectacol, Esteban este lovit de o maşină şi moare. În fapt, este povestea fugii permanente, ca mod de viaţă. Manuela părăseşte Barcelona, unde era spaţiul soţului şi al tatălui, pentru a se stabili la Madrid, alături de fiul ei. Manuela se reîntoarce, totuşi, la Barcelona purtând pe braţe un nou copil, pe care de asemenea îl cheamă Esteban. Avem aici jocul unor simetrii şi alternanţe, al unor variante echivalând cu tot atâtea ipostaze ale feminităţii. Notam undeva mai sus posibilitatea femeilor spaniole de a se afirma ca actriţe. Manuela corespunde acestei duble identităţi. Și ea a dorit să devină actriţă, dar a preferat în cele din urmă să se ocupe de copii. Obsesia se transmite evident de la autorul filmului, preocupat la rândul lui de imaginea multiplicată a femeii. De aici, pesemne, şi numeroasele personaje feminine din filmele sale şi cu deosebire din cel aici comentat, „Totul despre mama”: Manuela (Cecilia Roth), Huma (Marisa Paredes), Nina (Candela Pena), Rosa (Penelope Cruz), mama Rosei (Rosa Maria Sarda). Lista preferinţelor sale se extinde la o serie de alte interprete de valoare (Carmen Maura, Victoria Abril, Emma Suarez, Adriana Ugarte), dar şi la nume de actori celebri, începând cu Antonio Banderas.

Și un alt film al său, „Volver”, rata „Palme dʼOr”-ul ediţiei din 2006, obţinând, totuşi, două premii importante, pentru interpretările feminine de excepţie, dar şi pentru scenariu, semnat de Pedro Almodóvar. Peisajul social este impresionant, cu conturarea a trei generaţii de femei. Raimunda (Penelope Cruz) este o madrilenă provenind din provincia La Mancha. O femeie bătăioasă, luând totul pe umerii ei, cu un soţ şomer. Sora ei, Sole (Lola Duenas), mai în vârstă, timidă şi fricoasă, a fost părăsită de bărbat, care a fugit cu o clientă din chiar salonul ei de coafeză. Mama lor, Irene (Carmen Maura), a murit într-un incendiu. Mai sunt şi alte femei de luat în seamă: vecina Raimundei, Agustina (Blanca Portillo), mătuşa Paula (Chus Lampreave) şi de asemenea, fiica Raimudei, Paula (Yovana Cobo). O lume complicată, cu tragedii, cu morţi, trădări, accidente, cu speranţe, vieţuind în vâltoarea existenţei, într-o călătorie reală, dar şi simbolică, de la sat la oraş, de la oraş la sat, de la Madrid spre locurile natale şi înapoi.

Un spaţiu emblematic pentru un cineast reprezentativ pentru epoca sa de mari mişcări şi de tot atâtea deziluzii.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.