CULTURA VIZUALĂ

Arta lui Brauner

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

Câți Brauner există? Și: care sunt elementele de coerență? Primele sale tablouri ne arată un Victor Brauner postimpresionist, cu peisaje pe care le-ar fi putut picta și Ghiață și cu portrete tributare lui Tonitza; urmează un Brauner experimentalist, ca în „Geo Bogza arătând capului său câmpul cu sonde”; perioada direcțiilor divergente se prelungește până după plecarea definitivă din România, în 1938 – aproape fiecare tablou al său pare pictat de alt artist; abia după război ajunge la o formulă personală (compozițională și conceptuală), iar pânzele sale constituie serii tematice cu un vocabular plastic omogen. Suprarealism? Cubism? Expresionism? Brutalism? Mai degrabă o sinteză a tuturor expresiilor moderniste executată pe un tărâm alchimic; o artă cu puternice componente ezoterice care nici nu poate fi „citită” fără a avea în față vechi tratate de magie sau scrierile Cabalei.

Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamț în 1903 și a murit la Paris în 1966. Era fiul unui industriaș evreu, pasionat de spiritism. În timpul Primului Război a locuit la Hamburg și Viena și s-a întors în România în 1918, stabilindu-se la București. A studiat pictura la Școala de Arte Frumoase și a urmat cursurile private organizate de cineastul Horia Igiroșanu, care inițiase o „școală de mimodramă”. În acei ani picta cézannian, pe gustul profesorilor săi. Un protocubism era deja inclus în rețeta compusă de Cézanne, iar aportul lui Brauner în această perioadă e un aer straniu care a permis numirea tablourilor sale (titlurile fiind puse de colecționarii mai recenți și de curatori) cu sintagme abstracte.

Primul gest artistic important este editarea, alături de Ilarie Voronca și Stephan Roll, în 1924, a revistei „75HP” (cai putere), număr unic. Lansează conceptul de „pictopoezie”, semnând împreună cu Voronca, un manifest al acest(u/e)i gen/curent/tehnici/domeniu/filosofii. Conceptul a reținut mai mult atenția criticilor literari decât pe cea a criticilor de artă. Au fost evidențiate rădăcinile constructiviste, lettrismul incipient, multidimensionalitatea discursului, colajul specific avangardei, „omogenitatea lavei avangardiste românești, care amestecă diferite conținuturi în forme încastrate în cuvânt, menținându-le lipite, sudate funcțional” (după expresia Danielei Nagy), debutul formelor hibride.

Pictural, urmează o perioadă în care Brauner inventează și preia frenetic influențele cele mai diverse, de la futurism la cubism, de la expresionism la Bauhaus, de la Tanguy la Dali, de la Chirico la Rousseau Vameșul, de la Grosz la Max Ernst, de la Duchamp la Arp, de la Picabia la Klee. Spiritul e cel al dadaismului, de a ocupa totul, de a-și însuși toate formele culturale, de a exprima toate sensurile și non-sensurile, de a reforma, deforma și caricaturiza. Există, dincolo de această exuberanță formală (un eufemism pentru „incoerență”), și o scară interioară a operei lui Brauner, iar aceasta este suprarealismul. Psihanaliza, recent dezvoltată în epocă, ea însăși fiind conceptualizată prin aportul unor teme și motive preluate din artă și din estetică, devine o placă turnantă prin care artiștii suprarealismului unifică, abstractizează și reinterpretează cele mai diverse conținuturi culturale prin prisma trăirilor, ecourilor, impulsurilor individului creator. Primind astfel o a doua axă, de „trăire” individualizată, suprarealiștii (și Brauner în mod special) au posibilitatea de a ridica psiheme (psi+seme) la rang de simbol, de a institui în mod liber/discreționar o semantică proprie. Așa se face că, deși din punct de vedere formal prea puține din operele lui Brauner pot fi încadrate la suprarealism, opera sa aici își are sediul.

Anii celui de-al Doilea Război îl prind în Franța. Pictase în 1931 un „Autoportet cu ochiul scurs”, o compoziție suprarealistă cu o stilistică academistă. Se dorea un discurs despre capacitatea artistului de a vedea și despre posibilitățile ochiul interior. În 1938, într-o altercație la care era doar martor, un ciob de pahar l-a lovit în ochi. Vechiul tablou a fost văzut atunci ca premonitoriu. Ocultismul, care existase permanent ca atracție în opera sa, ocupă un rol din ce în ce mai mare. Dar și acesta e tratat în manieră avangardistă: nu în sine, ci resemnificat. Parodia se transformă acum într-o hermeneutică personală, un colaj intelectual de simboluri sui-generis, concepte de uz mediatic, viziuni mașiniste și vechi reprezentări ermetice, multe dintre ele preluate din tradiția iudaică, dar și din cea românească, de la amerindieni sau din tarot.

Evreu în Franța de la Vichy, cu drept de ședere, dar și episoade de clandestinitate, Brauner a dus un trai mizer, neputând uneori să-și procure nici măcar ustensilele pentru pictură. A reinventat, din acest motiv, o veche tehnică a desenului în ceară. Nesiguranța care îl caracterizase și înainte devine acum angoasă, abil disimulată în spatele ermetismului. Nu îl va mai părăsi. Himerele multiforme din perioadele precedente sunt astfel stilizate până la sinteza unor „hieroglife suprarealiste” (titlu pe care îl va avea expoziția retrospectivă de la Houston, în 2002), demoni abstracți și atemporali.

Ieșirea din război și nou-găsita coerență formală îi vor aduce lui Brauner forme de recunoaștere ce l-au transformat, treptat, într-una dintre cele mai importante figuri ale avangardismului în pictură. Timp de câteva decenii, până la Ghenie, el a fost pictorul român cel mai apreciat în licitațiile internaționale de artă. Tablourile sale se vând cu prețuri ce tind spre milionul de dolari și sunt prezente în colecții muzeale și particulare de maximă importanță din Franța, Statele Unite, Israel și Marea Britanie (în România se găsesc predominant opere de tinerețe și de grafică).

Brauner va rămâne în istoria artei în principal pentru „hieroglife”, care sunt lucrările cel mai bine adaptate pentru a transcende epoca și canvasul ideatic din care au fost generate. André Breton vorbea despre Victor Brauner ca având o imaginație ce nu poate fi domesticită; Keith Aspley l-a canonizat în formula lui Luis Aragon de „mitologie modernă”; el însuși se descria ca personaj/autor al unei mitologii personale (cu o componentă narcisistă, de cult al personalității); exegezele asupra operei sale sunt, din acest motiv, mai mult ideatice decât vizuale, conturând impresia că în discuție se află opera unui teozof pentru care alegerea picturii ca expresie a fost una de natura hazardului – a hazardului dadaist și a celui metafizic deopotrivă.