CULTURA CINEMA
CANNES 2017. Dansând cu Claudia Cardinale
Ioan Lazăr
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Un afiş nu este o formă rudimentară de comunicare, ci, cu cât ne situăm în perimetrul creaţiei imagistice, cu atât el se cuvine a fi privit ca operă de sine stătătoare. Uneori, afişele Cannes-ului au suscitat controverse. Însă acum s-a întâmplat mai abitir. Poate pentru că este un eveniment aniversar. Poate că şi lumea de azi este mai bulversată decât altădată. Una peste alta însă, alegerea Claudiei Cardinale ne apare deosebit de inspirată. Am să arăt şi de ce. Are în spate o carieră uimitoare, în descendenţa clasică a cinematografului de calitate al altor timpuri. Este ca un diapazon imagistic, joacă dezinvolt toate stările feminităţii: răsfăţ al răsfăţurilor, surâs protocolar, alinare, căinţă, sfruntare, hedonism afectiv, corporalitate jucăuşă, trucaj fizic şi mimic, dramatism lucid de factură neorealistă, şarm, dinamism, culoare romanţioasă, farmec discret, rafinat, dar şi distanţare ori implicare pasională.
Cannes-ul are un anumit „feeling” de aplaudat. Nefiind doar un festival maşinist, mecanicist, rutinier, are mereu asumată conştiinţa istoricităţii şi a reevaluării estetice a trecutului cinematografic mondial. Nu doar că recunoaşte personalităţile, dar le tratează şi din perspectiva lor biografică, implicită. Graţie unei atitudini programatice – benefică, relevantă şi marcantă –, Cannes-ul cultivă sentimentul valorii, demonstrând şi ştiinţa de a evalua oamenii ca oameni. I-am văzut aici, la ultimele lor apariţii, pe Fellini, pe Antonioni, pe Mastroianni, pe Massini. Sunt omagiate cu grijă şi alte personalităţi ajunse la maturitate, şi îmi aduc imediat aminte de Jeanne Moreau, de Sophia Loren, de Belmondo (în cărucior), de Godard (mereu absent), de Virna Lisi, de Kim Novak. Printre acestea – cu tot respectul – acum, şi marea actriţă Claudia Cardinale.
Este obligatoriu să o redescoperim. A debutat în 1956, la 17 ani, având să lucreze cu Monicelli, Cavalcanti, Zampa, Germi şi chiar cu mult celebrul Abel Gance („Austerlitz”), Bolognini, Zurlini. După aceea au venit marile ei succese. Intrase în atenţia lui Luchino Visconti încă de la „Rocco şi fraţii săi” şi nu e de mirare că o vom revedea peste numai doi ani în „Ghepardul” al aceluiaşi, având ca parteneri pe Burt Lancaster şi Alain Delon. Încă de la primul ei rol important, în „Senilitate”(1962), reprezenta imaginea emblematică a femeii siciliene: frumuseţe, vigoare, privire scânteietoare, păr negru ca pana corbului, sexualitate explozivă. Mulţi alţi regizori s-au întrecut să-i ofere personaje de prim-plan. Ne-o reamintim în cele mai seducătoare ipostaze: de la fata cu rochia neagră de dantelă, cu decolteurile bogate, din „Opt şi jumătate”, la obrazul încadrat de părul lung din „Audienţa papală”, spre a o urmări cu lacrimi în ochi în atât de măiestritele racursiuri cu un partener din aceeaşi clasă a aleşilor (Marcello Mastroianni), asistând la dansul ei larg alături de Lancaster ori de Delon, cu rochiile largi şi lungi ale epocii din romanul lui Lampedusa şi cu părul în codiţe strânse peste cap. Și-a jucat în fel şi chip corporalitatea. Dacă răsfoim filele unui posibil album filmografic antologic vom da peste imaginea ei cu părul ud ca şi la o diversitate de forme de decolteuri ce-i subliniază feminitatea, languroasă, provocatoare, discretă, îmbietoare. Îşi etalează cu graţie şi cu aceeaşi siguranţă crucile mari atârnate de gâtul ei suav, dar este şi „Fata cu valiza” (Luigi Comencini, 1963) ori purtătoarea unui greu şi voluminos şirag de mărgele roşii în „Cartouche” (regia Philippe de Broca). I-au venit ca o mănuşă tot felul de genuri, fiind pe rând dramatică, plină de umor şi energie, tandră ori intrând în mecanismele parodice, postmodernizate, ale unor forme clasicizate şi putem evoca aici imaginea ei dintr-un western-spaghetti, „A fost odată în America”(1984, regia Sergio Leone). S-a jucat de-a acţiunea, fiind când pistolară, când petrolistă, împărţind ecranul cu blonda Brigitte Bardot. Greu să treci în revistă toate cele 140 de roluri jucate şi aproape că nu este regizor de notorietate care să nu se fi simţit flatat de prezenţa ei. La lista de mai sus vom adăuga alte nume: Rossi, Brooks, Damiani, Kalazatov, Skolimovski, Ferreri, Di Palma, Zeffirelli, Lang, Bellocchio, Enrico, Herzog. La o privire neputând rămâne la simplul nivel al contabilităţii, ar fi de notat că a fost preferata lui Visconti, în regia căruia a făcut o serie de creaţii actoriceşti de rafinament şi care numai ele ar oferi o reprezentare concludentă a registrelor de excepţie, proprii inteligenţei ei artistice, altoind talentul cu o bogată paletă de procedee de expresie.
Este inconfortabil astfel să vezi de ce anume se leagă unii comentatori grăbiţi ai momentului. Ea a întruchipat farmecul complex al italiencelor şi a ridicat la infinit frumuseţea femeii dintotdeauna şi de pretutindeni. A purtat rochii lungi şi minijupe, a plâns, a râs, a trăit. Ce alt simbol mai inspirat şi-ar fi putut dori un festival unic precum Cannes-ul la a 70-a lui aniversare? Ea restituie, prin afiş, capacitatea de a visa a omului, a actorului şi deopotrivă a spectatorului. Acest „jump”, acest salt, acest „new jumping”, vine să continue imaginea altui moment jubiliar, de la a 60-a ediţie. Cum subliniam la începutul acestor rânduri, pe afişul din 2007, un salt asemănător realizau împreună: Pedro Almodóvar, Juliette Binoche, Jane Campion, Souleimane Cissé, Penelope Cruz, Gérard Depardieu, Samuel L. Jackson, Bruce Willis, Wong Kar Wai.
În roşul aprins al hainelor ei uşoare, de primăvară-vară, Claudia se avântă, la rândul ei, într-o nouă coregrafie elaborată cu rafinament, pe fundalul auriu, discret, al unui afiş exaltând, de fapt, acum ca şi altădată, „plăcerea de a juca şi de a crea”.