CULTURA IDEILOR
Rubrica PRIN OGLINDĂ
Care mai este valoarea artei?
Valentin Protopopescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Mulţi dintre contemporanii noştri sunt fascinaţi de misterul reuşitei sociale. Ba aş spune că majoritatea acestora, una foarte largă, se tot întreabă cu privire la căile de urmat pentru a atinge pământul acestei adevărate fericiri terestre. Care e secretul, în ce constă cheia triumfului personal într-o societate ierarhic structurată, în care însemnele exterioare ale gloriei cântăresc imens, decisiv chiar, în aprecierea acordată insului? Oriunde ne-am plasa în orizontul activităţilor omeneşti, fără îndoială că găsim acelaşi sacrosanct respect faţă de performanţa socială, indiferent dacă aceasta înseamnă autoritate, bani sau putere. Pe scurt, spune-mi ce loc ocupi în ierarhie, ca să-ţi spun cine eşti. Într-un fel, a fi paria astăzi nu mai înseamnă să trăieşti la marginea societăţii, ci doar să ocupi un loc obscur în raport cu bateria de criterii ale succesului social.
Fireşte, nici în câmpul literelor lucrurile nu stau diferit. Ba, tocmai pentru că actorii sociali care compun respectivul orizont se detaşează printr-un coeficient narcisic superior mediei, reuşita conotează imens în registrul în care aceştia se manifestă. Iar reuşită înseamnă, fără doar şi poate, a publica la edituri de prestigiu sau în paginile unor reviste bine cotate, a contabiliza tiraje „dodoloaţe”, a încheia contracte bine remunerate cu editorii, a beneficia de cronici superlaudative, a fi invitat la tot felul de emisiuni radio sau TV ale unor posturi bine plasate pe piaţa media, a face trafic cât mai important pe Net şi a primi o recunoaştere cât mai amplă în Social Media, a beneficia de burse şi alte sinecuri profitabile, în fine, a primi premii importante acordate de asociaţiile de breaslă ori, de ce nu, în fond, chiar suprema distincţie, mult-visatul Premiu Nobel pentru literatură. Singurul argument vizibil pentru ca toate acestea să iasă din orizontul posibilului şi să intre în registrul actualului este, cum altfel, cel reprezentat de valoarea scriiturii. Repet, argumentul vizibil. În realitate, lucrurile stau, frecvent, diferit, cel puţin la noi.
Într-adevăr, valoarea la care poate ajunge un scriitor reprezintă o medie între mai multe imponderabile. Valoarea ca atare, pură şi simplă, contează în genere destul de puţin din perspectiva prezentului. Adeseori, abia în postumitate artistului cutare i se recunoaşte talentul, originalitatea şi autenticitatea operei. E o palidă consolare aceasta, căci lui, nedreptăţitului, puţin îi mai pasă. În schimb, foarte mulţi dintre componenţii „elitei”, ai corpului de scriitori „notorii”, abonaţi la premii, gloriolă şi temenele critice se dovedesc, după ce apele s-au liniştit, iar materia s-a decantat, nişte abili adaptaţi, nişte pragmatici cu pusee de cinism, în sfârşit, nişte veleitari profesionişti, poate că nu cu totul lipsiţi de talent ori de valoare, dar în niciun caz la dimensiunea prin care prezentul i-a consacrat. Despre dânşii, dacă această observaţie are vreo relevanţă, posteritatea nu va reţine decât că au profitat din plin de o faimă ultragonflată în timpul vieţii. Şi cam atât.
Dar şi faima aceasta sau notorietatea se construiesc foarte greu. Nu oricine, după cum se vede, are acces la beneficiile ei. Trebuie să fii niţeluş „artist” ca să atingi asemenea performanţe în planul recunoaşterii sociale. Poate mai „artist” într-un astfel de registru decât în cel „clasic”, al creativităţii efective. Că afirm o crasă banalitate, cred că nu mai constituie un secret pentru nimeni. Oricare dintre noi ştim „par coeur” artişti de valoare, oameni care realmente au ceva de spus în domeniul lor, dar care, din lipsa unor abilităţi speciale, habar n-au cum să „parvină” la recunoaşterea socială la care ar avea tot dreptul. Nemediatizaţi, ignoraţi, cu o energie demnă de o cauză mai bună, de colegii de breaslă ori de criticii domeniului, ei se sting în anonimat, frustrare şi resentiment.
Dimpotrivă, creatori de o anvergură extrem de discutabilă, valoroşi, nici vorbă, dar nu atât cât să spargă gura târgului sau să înspăimânte posteritatea, aceştia din urmă se dovedesc însă nişte adevăraţi strategi ai reuşitei sociale, nişte curaţi Napoleoni ai succesului, în fine, nişte Cezari ai „învârtelii” printre cei puternici, bogaţi, influenţi şi generoşi. Şi astfel, neîndoielnic că al lor este paradisul prezentului, unul teribil de material, de prosper şi de confortabil. Despre aceşti performeri ai slalomului social citim în jurnale, în revistele literare, în cotidienele de sport, în publicaţiile de specialitate sau mondene, despre dânşii aflăm pe undele radio ori pe sticla televizoarelor, despre „performanţele” lor luăm act pe siteuri, bloguri şi vloguri de care reţeaua este plină ochi. Sunt omniprezenţi şi categoric că au devenit repere ale valorii, bunului-simţ şi perenităţii creatoare. Modele fiind, natural că fac şi modă. Reprezentarea de care se bucură ei în ochii publicului este una magnanimă, iar faptul că uneori mai sunt criticaţi, chiar pe baza unor evidenţe demonstrabile, este conotat drept act de lezmajestate, dacă nu chiar drept crimă contra siguranţei spirituale a neamului. Cârtitorii lor sunt iute linşaţi, diminuaţi şi şterşi din registrul existenţei.
Morala? Depinde ce dorim de la noi şi de la destin. Vrem succes facil şi comoditate ontologică? Atunci trebuie să învăţăm arta slalomului social. Dorim însă coerenţă intelectuală şi operă cinstită? Atunci vom munci din răsputeri pentru a câştiga dreptul la un anonimat autentic.