DOSARELE REVISTEI CULTURA

Ce este un autor? Şi de câte feluri este el?

Participă: Mirela Trăistaru, Sorin Bejenaru, Cristian Crisbășan, Mircea Valeriu Deaca

Dosar coordonat de Carmen Corbu

 

Dacă Nietzsche ar fi semnat doar lista rufelor de dus la spălătorie, el nu ar fi fost considerat „autor”. Aşadar, potrivit lui Michel Foucault , opera determină autorul, şi nu invers. În viziunea poststructuralistă a teoreticianului francez invocarea unui autor este doar un efect al momentului istoric în care plasăm discuţia şi doar un răspuns la teama indivizilor în faţa „proliferării sensului”. Autorul este „un anumit principiu funcţional prin care, în interiorul culturii noastre, noi delimităm, excludem, selectăm”.

În Antichitate, identitatea autorului nu conta. În Iluminism, semnătura şi recunoaşterea ei au devenit definitorii. În Postmodernism, calitatea de autor se distribuie, fără discriminare, tuturor. Creativitatea, acum, tinde să fie o parte fundamentală a modului în care oamenii acţionează pentru a se „reproduce” pe ei înşişi şi pentru a „reproduce” societatea. Viaţa cotidiană este concepută ca un cumul de proiecte, cu atât mai acceptate ca fiind valoroase, cu cât sunt mai diferite unul de celălalt şi cu cât sunt capabile să creeze momente de emoţie. Capacitatea de creaţie, un dat pentru o mare parte a indivizilor, pierdută prin apariţia constrângerile sociale, este rechemată să stabilească standardul de viaţă. Criticii neoliberalismului spun că acest trend nu este decât o altă constrângere socială: oamenii, cu cât îşi ocupă timpul cu ceva plăcut, cu atât vor sta mai liniştiţi la locul lor şi cu atât îşi vor reface mai eficient forţele pentru o nouă zi de muncă. Iar în interiorul discuţiei despre practicile artistice apare discuţia „ce fel de autor?”. În România, opoziţia „artist amator”/„artist profesionist” încă mai funcţionează. Mai puţin în interiorul literaturii, mai mult în cel al artelor vizuale. Şcolile şi atelierele de arte plastice, de fotografie sau de scriere înregistrează din ce în ce mai mulţi cursanţi. Oameni care în general au o profesie extra-artistică, interesantă sau anostă, solicitantă sau de rutină, vor să îşi dezvolte şi un proiect în zona artelor. Poate au citit „Despre folosul moral al deprinderilor estetice” al lui Friedrich Schiller sau poate doar au văzut filmul „Poetry”. Pentru creaţiile lor se organizează expoziţii şi se editează publicaţii. Pot fi depăşite, presupunând că toate celelalte condiţii ar fi întrunite, prejudecăţile legate de „artistul amator”? (C.C.)

 

 

La noi domneşte formula „un om – o activitate”

Mircea Deaca

Cultura română nu e obişnuită cu variaţia ocupaţiilor şi nici cu coexistenţa practicilor culturale personale, deşi tocmai acestea aduc un plus. Modelul cultural românesc, normativ, rămas în tipare comuniste, nu suportă variaţia ocupaţiilor de-a lungul vieţii şi nici coabitarea mai multor praxis-uri sub o identitate. Majoritatea cetăţenilor se definesc „la locul de muncă”. Modul de acceptare socială moştenit din mentalitatea comunistă implică individul într-o serialitate care cazează cazon individualităţile. Pentru regimul comunist, eşti sau soldat, sau ţăran, sau muncitor, sau intelectual. Niciodată nu poţi avea mai multe roluri sociale pe deplin confirmate. La noi domneşte formula „un om – o activitate”. În general, cei ce vor să diminueze activitatea mea academică mă prezintă public în contextul universitar ca artist, iar cei din contextul practicilor creative menţionează cu precădere faptul că fac cercetare. E o formă derivată din ideea că „el nu îşi are locul aici, căci adevărata sa excelenţă este în alt loc”. Modelul mental occidental acceptă şi încurajează multitudinea abilităţilor şi experienţa/expertiza multiplă. În general, în Vest, oamenii sunt mai interesaţi de ceea ce faci, şi nu de ce profesie ai ori cu ce îţi câştigi existenţa. Și eşti cu atât mai recunoscut, cu cât exersezi o activitate liberă, personală şi de pasiune ori angajament.

 

 

Cultura este făcută de oameni oneşti, preocupaţi de valori spirituale

Sorin Bejenaru

Freud definea creaţia artistică drept o împlinire sau o satisfacere prin fantezie a dorinţelor negate ale unui om – artistul, constrâns de propria funcţionare şi de morală – care, printr-un proces de sublimare, îşi determină conştientul să accepte gândurile inconştientului, creând astfel premiza apariţiei acelui ceva, obiect materializat sau comunicat, care în final va procura o plăcuta satisfacţie, atât artistului, cât şi celor care îi împărtăşesc creaţia. De fapt, vorbim despre vehicularea şi livrarea emoţiei, a sentimentelor. Adică, despre artă. Dacă fotografia este o artă, atunci ar trebui să poată intra, prin registrul intuitiv şi cerebral, în ceea ce am putea numi sufletul omului şi să devină o transcendere către spiritual, ocolind evidenţa şi copierea realităţii. Atât timp cât asta se întâmplă, graniţa dintre un amator – cel pentru care fotografia e un hobby – şi un profesionist – cel ce face din fotografie o profesie – nu ar trebui să existe. Asta ţine de o alegere a fiecăruia, pentru că trebuie investit timp şi este necesară o instrumentare literară, poetică, plastică şi muzicală, o autoinstrucţie permanentă, care va dezvolta un simţ interior capabil să identifice ulterior situaţia de fotografiere şi modalitatea prin care surprinzi şi livrezi emoţia acesteia. În fotografia de artă, noţiunile de amator şi profesionist se amestecă, amator poate deveni şi profesionistul – care trăieşte din evenimente sau jurnalism – pentru că doar stăpâneşte tehnic fenomenul, pentru că sensibilitatea cedează în faţa rutinei şi a rigidizării.

Fotografia de artă însă nu se prea vinde – pentru că nu este încă definită clar, pentru că prea puţini o înţeleg ca fiind croită pe expresivităţi complexe –, iar asta face ca ea să fie ocolită de profesioniştii rutinaţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în sens invers, în genurile specializate, cum sunt cele comerciale, de eveniment sau de presă. Aici, dincolo de specializarea profesionistului care va reuşi să îşi valorifice munca, validându-şi astfel statutul, amatorul pierde de obicei din varii motive: graba, lipsa unui suport teoretic, lipsa de experienţă. Poate avea şansa unei aprecieri conjuncturale în reţelele de socializare, un mod modern de hrană (să îi zicem „spirituală”), uneori nesănătos, pentru că întăreşte doar orgoliul.

În societatea de astăzi, totul pare pe repede înainte, nu mai avem timp să medităm, să contemplăm, privim fără să vedem, iar marea masă consumatoare de artă apreciază din ce în ce mai mult evidenţa şi lucrurile uşor de înţeles. Clivajul dintre artişti şi public există, iar cauza şi efectul generat se determină reciproc, schimbându-şi funcţia. Pe de o parte, marea majoritate a publicului, în special cel tânăr, nu mai ştie să decodifice mesajul pe care artistul îl transmite, nu mai ştie să simtă şi să recunoască emoţia, ca atare, validează imaginile simpliste, derizorii, acele imagini ce nu interpretează şi nu se lasă interpretate. De cealaltă parte, artistul, dacă nu e onest, în dorinţa lui de validare, va renunţa la căutări şi la forme de expresie proprii şi va încerca să facă pe plac mulţimii, confirmând astfel alegerea acesteia. Pare că ne învârtim în cerc. Probabil că timpul va stabili adevărul. Valoarea nu se poate stabili interogând un anumit public. Noi nu avem încă un cadru prin care creaţia artistică să ajungă la public. Cum să înţelegi o imagine când nu ai intrat niciodată într-un muzeu sau într-o galerie de artă? La fel, o carte, un concert? Din experienţa celor doi ani de funcţionare a Asociaţiei Naţionale pentru Arte Vizuale Contemporane – cu peste 200 de evenimente, cu peste 400 de artişti expuşi, cu autosusţinere financiară pentru că accesarea puţinelor fonduri publice este foarte dificilă – am dedus că pot exista artişti valoroşi care ajung greu la public, iar validarea lor este adeseori una superficială, printre apropiaţi.

Avem nevoie de artă, avem nevoie de cultură. Iar cultura este făcută de oameni oneşti, preocupaţi de valori spirituale. Orice practică individuală ajută la dezvoltarea culturii, pentru că vorbeşte despre noi, despre lumea în care trăim. Cred că ar trebui să fie validată şi împărtăşită de public. Prin interacţiuni directe, prin prezenţa lângă autor, nu printr-un „like” de acasă, din faţa computerului sau a telefonului. Trebuie să fii acolo să te bucuri, să prinzi emoţia efemerului. Noi, cei de la Asociaţia Naţională pentru Arte Vizuale Contemporane, încercăm să rezistăm, oferind alternative educaţionale, organizând evenimente, încurajând orice demers creativ individual al artiştilor, în special al celor tineri. Proba timpului va fi cea care va stabili valoarea acestor practici şi va arăta dacă noi am ales bine sau nu.

 

 

O diplomă e o diplomă şi atât

Mirela Trăistaru

De multe ori, doar o diplomă de absolvent a unei şcoli de artă nu este garantul unui artist profesionist. O diplomă e o diplomă şi atât. Deşi ea certifică parcurgerea anumitor paşi, a anumitor învăţături – desenul, culoarea, istoria artei, filosofia artei, estetica… etc. –, pentru a fi cu adevărat profesionist în artă, este nevoie şi de un demers artistic coerent, susţinut. Amatorismul în artă este foarte răspândit, iar el se bazează pe talent şi trăire, fără baze de teorie şi exerciţiu. Amatorul îşi are şi el rolul său în dezvoltarea creaţiei plastice. Jan Michel Basquiat a reuşit să ajungă, din artist stradal, unul dintre cei mai bine cotaţi artişti postmoderni, vândut de casele mari de licitaţie, expus în marile muzee ale lumii…

Societatea românească nu are o cultură plastică în spate, cum au Olanda, Franţa, Italia… Adeseori, vânzările de pe piaţa noastră de artă, din casele de licitaţii, se învârt iremediabil în jurul aceloraşi pictori interbelici. Artistul contemporan român fie este condamnat la un anonimat asumat, fie caută calea emigraţiei, vezi Ghenie, pentru că şansele, astfel, sunt mai mari. Şcoala este iar importantă, deoarece ea creează nuclee, vezi „Şcoala de la Baia Mare”, „Şcoala de la Cluj”. Aici putem vorbi de recunoaştere.

 

 

 Nu se dau nicăieri în lume diplome de artişti

Cristian Crisbăşan

Cred că rezultatele oricărui tip de creaţie devin – sau nu – artistice prin validare în timp şi spaţii culturale, printr-o certificare dată de critică şi publicul consumator. Arta nu e aşa, un spaţiu magic sau un club în care, oricine ai fi şi orice ai face, devii artist, prin contaminare, la o secundă după ce ai intrat. Artist nu te faci aşa cum devii inginer dacă ai absolvit Politehnica. Probabil că şi de aici provine o parte din problematica trasării unei graniţe între amator şi profesionist, nu numai în domeniul cultural, dar şi în orice altă profesiune. Pe de altă parte, depinde cu ce set de criterii operăm evaluarea. De exemplu, avem un pictor care nu câştigă bani din creaţia lui, el practicând altă meserie prin care-şi plăteşte facturile. Apoi, avem alt pictor care trăieşte exclusiv din vânzarea tablourilor sale. Primul pictor are o viziune originală, avangardistă, talent evident, dedicare, onestitate şi pasiune. Tablourile lui sunt interesante, nu seamănă cu nimic, sunt provocatoare, pun probleme, deranjează, incită. Pentru acest om, pictura este o terapie, un mod de exprimare şi comunicare. Cu toate acestea, nimeni nu-i cumpără tablourile, chiar el nu este prea interesat de acest aspect. Dacă-l întrebi cu ce se ocupă, zice simplu că în timpul liber pictează şi atât. Al doilea pictor face tablouri drăguţe, „safe”, uşor de înţeles, pozitive, folosind nişte formule de succes la public. Vinde pe bandă rulantă cărţi poştale pictate. Cantitatea asta îi asigură un succes care-l aduce, evident, în atenţia mass-media. Dacă-l întrebi cine este şi cu ce se ocupă, zice ostentativ şi afectat, plin de importanţă, că el este „ARTIST”. Este primul pictor un „amator”, în timp ce al doilea este un „artist profesionist”?

Faptul că, de exemplu, ai primit cadou de ziua ta o cameră foto şi ai făcut câteva poze drăguţe pe care le pui pe Cebocefal şi iei multe „kile”-uri, faptul că ai pozat 7 nunţi şi 3 botezuri (pentru care acţiune ai luat mai mulţi sau mai puţini bani), că ai luat ceva premii la nişte concursuri on-line nu te fac nici fotograf, nici artist, nici profesionist. Creatorii autentici nu au timp să piardă timpul, nu au timp să devină faimoşi şi nu au timp să se dea artişti, pentru că pur şi simplu mintea lor este ocupată cu altceva.

Putem trasa o graniţă artificială între amator şi profesionist, în stil ANA, dacă vrem: care ai diplomă şi iei bani din practicarea meseriei de pe diplomă se cheamă că eşti profesionist. Numai că arta nu se consacră prin diplome, concursuri, facturi, impozite, contracte, încadrări în codul ocupaţiilor sau cel al activităţilor, coroniţe de aur şi statui de marmură, prin apariţii la televizor şi, desigur, „kile”-uri pe Cebocefal ori număr de „Clowers” pe Instauram. Există şi excepţii notabile, dar ele confirmă regula. Regula este că în domeniul fotografic, de exemplu, există o cantitate enormă de „artişti”, dar foarte puţini fotografi autentici şi oneşti. Asta mă duce cu gândul la ce scria Saint-Germain: „în viaţa mea am cunoscut foarte multă lume, dar foarte puţini oameni”.

Eu cred că gradul de profesionalism al felului în care practici o activitate creativă ţine de muncă, perseverenţă, luptă, onestitate, pasiune, curaj, originalitate, drept la excepţie, grad de cultură, experienţe, viziune, mesaj, umanitate şi un anumit mod de înţelegere al vieţii, lumii şi oamenilor. Dacă tot ceea ce creezi tu azi este artă sau nu, numai timpul va decide prin consacrare. Mie poate să-mi placă sau nu, cu argumente (raţionale şi/sau emoţionale), creaţia unui fotograf, dar nu e treaba mea să-i lipesc eticheta de artist. Și, apropo, nu se dau nicăieri în lume diplome de artişti. Diplomele se dau pe calificări şi meserii.

Societatea a fost şi este pregătită mereu să crediteze în dimensiunea prezentului imediat, sub diferite forme (cu bani, statut de vedetă, diplome, avantaje), orice saltimbanc care o distrează bine, nu-i pune probleme şi o face să uite că „viaţa e grea”. Asta pe de o parte. Societatea considerăm a fi, în acest caz, contextul social din timpul vieţii unui creator. Altfel, pe Picasso, de exemplu, l-au validat mai multe societăţi, la propriu şi la figurat, din mai multe spaţii culturale, pe o perioadă lungă de timp, până în zilele noastre.

O creaţie este validată ca fiind artă dacă beneficiază de diferite tipuri de percepţie pozitivă, de la generaţii consecutive de public şi de critică de specialitate, în spaţii culturale diferite, constant de-a lungul istoriei. Adică, Mortar. Citeam undeva că, la nivel mondial, Mortar a fost cel mai vândut compozitor din lume în 2016. Pe vremea lui Mortar, Alieri era mult mai celebru şi mai bogat ca el.

Dar mai contează, mai ales în lumea de azi, ceva: felul în care creatorul îşi promovează creaţia. N-am să uit ce-mi spunea despre Brâncuşi unul dintre formatorii mei din liceul de artă, istoricul Adriana Botez-Crainic, anume că Brâncuşi a fost foarte priceput în a fi managerul cultural al creaţiei sale. Ştia că nu trebuie să joace rolul artistului genial şi neînţeles, izolat în turnul de fildeş al atelierului său. Brâncuşi s-a plasat onest şi deschis, exhibiţionist chiar, clar afirmat şi asumat, în contextul societăţii şi al lumii. Dar el nu a făcut asta pentru că se credea artist, pentru că voia statut de vedetă şi statuie în piaţa publică. El a făcut asta pentru că a înţeles, în felul lui, importanţa extraordinară a deschiderii către lume printr-o comunicare onestă. El voia să se asigure că mesajul lui ajunge în lume în termenii lui, nu mediat de entităţi care-l puteau altera. În plus, această permanentă interacţiune vie, directă şi deschisă cu lumea şi viaţa îi oferea resurse de inspiraţie. Nu doar Brâncuşi a avut această abordare, desigur.

Azi, în România, din cauza mentalităţilor, societatea te poate valida într-o anumită măsură doar dacă te pliezi pe logicile sale de valorizare şi de percepţie. Or, asta este o capcană mortală pentru că în final conduce la uniformizarea în mediocritate. Iar un creator nu poate funcţiona onest, productiv şi cu succes decât în propria sa logică (raţională, emoţională şi spirituală) de creaţie. Altfel, e ca un fel de dictatură: nu primiţi statut de artist şi de mâncare decât dacă toţi spuneţi acelaşi lucru, că dictatorul e frumos şi deştept (dictatorul poate fi o persoană sau, mai ales, o majoritate socială).

În general, şi la noi, şi în lume, pentru că „principala forţă care conduce lumea este minciuna” (cum spunea Revel în „Cunoaşterea inutilă”) – şi frica şi ipocrizia, aş adăuga eu – societatea nu este pregătită şi dispusă să valideze, în timpul vieţii lui, creatorul onest, diferit, original, provocator şi care pune mereu în discuţie problemele lumii de azi. Adică, de ce să-l hrănim noi pe unul a cărui creaţie ne deranjează şi ne stresează, în loc să ne distreze? Lasă-l să se descurce, în fond nu scrie nicăieri că trebuie să supravieţuiască toţi oamenii. Mai ales că a zis cineva că „nu se poate artă fără chin”, nu? Că dacă Van Gogh ar fi fost bogat, nu mai ajungea Van Gogh, nu?

În ceea ce priveşte căile de validare, la timpul prezent al vieţii tale, într-o lume ideală, acestea ar fi pentru un fotograf reprezentarea de către o galerie serioasă, publicarea de albume, realizarea de expoziţii şi vânzarea unui număr suficient de creaţii personale cât să-i asigure cel puţin un trai decent. Adică să fii un fotograf reprezentat, publicat, expus şi colecţionat. Fie pentru valoarea şi originalitatea creaţiei tale, fie pentru că eşti un abil linguşitor al gusturilor populare, ştii să te pliezi pe ceea ce este la modă şi eşti „vandabil”.

Poţi să construieşti în jurul creaţiei şi viziunii tale o nişă, un grup de oameni care te înţeleg şi te apreciază. Oamenii, deşi aleargă după distracţie, nu o iau foarte în serios, pentru că ştiu că este ceva temporar, iluzoriu, ce nu le rezolvă nefericirile. Este ceva ce tratează temporar efectele, nu ceva ce vindecă o cauză. Dar sunt dispuşi, după cum se vede, să plătească mulţi bani pentru distracţia asta. Tot aşa cum deseori plătesc pentru alcool sau alte droguri pentru acelaşi scop.

Poţi lupta să-ţi creşti şi să-ţi dezvolţi nişa asta în timp şi să speri că ea va atinge o masă critică capabilă să atragă atenţia unor surse de finanţare asupra creaţiei tale. Dar nu ştiu dacă asta duce automat şi la dezvoltarea unui domeniu creativ şi, în sens mai larg, a unei culturi.

Omenirea s-a schimbat mult în ultima sută de ani şi se pare că a trecut vremea personalităţilor care întemeiau o şcoală, năşteau discipoli, iniţiau un curent, lansau un trend şi marcau o perioadă de timp. Adică, lăsau ceva durabil în urma lor. Astăzi gusturile maselor se pare că decid ce este cultură şi ce nu. Și, sub influenţa puternică a publicităţii şi marketingului, finanţările substanţiale merg în direcţiile dictate de gustul popular. Pentru că banii investiţi trebuie înmulţiţi acum, repede, pe termen scurt, nu în viitor.

În România de azi nimic nu se face conform principiilor design-ului şi al strategilor gândirii pe termen lung. Totul este de pe un an pe altul, ceea ce, la scara istoriei contemporane, este, de fapt, de la o oră la alta. Pentru că societatea nu poate concepe o altfel de gândire. Cred că principala cauză este dezastrul din învăţământ, o tragedie care distruge, tăcut, zi de zi, destinele şi vieţile a sute de mii de copii de toate vârstele. Pentru că este un învăţământ conceput, organizat şi condus exact de maturii care nu sunt capabili să gândească pe termen lung, să-şi viseze viitorul pentru a-l face posibil. Or, acesta este un mediu social extrem de toxic şi arid pentru creaţia autentică, onestă şi originală, creaţie ce ar putea aspira la statutul de artă. Este exact ca în agricultură: nu poţi dezvolta o „cultură” viabilă şi roditoare pe un pământ arid într-o climă aspră şi ostilă.