CULTURA ECONOMICĂ
De la simplificare până la caricaturizare (via dezinformare)
Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Cel puţin trei teme de natură economico-socială domină spaţiul public: „naţionalizarea” pensiilor private; revenirea la impozitul pe venitul global, de data aceasta „pe gospodărie”; probabilitatea ratării obiectivelor de creştere a PIB în 2017 şi, implicit, de ameliorare a condiţiilor de trai ale majorităţii populaţiei ţării. Că se discută asemenea teme este cât se poate de bine. Dar, cum se discută?
Drobul de sare
Cu toate că s-au găsit specialişti autentici care au clarificat lucrurile chiar „pe dungă”, zvonul referitor la „naţionalizarea” pensiilor private îşi produce efectul de lungă durată. Formula simplificatoare privind „naţionalizarea” cu pricina ţine loc de orice explicaţie raţională. În definitiv, ce înseamnă naţionalizarea? În esenţă, avem de-a face cu trecerea în proprietatea statului a uneia sau mai multora dintre proprietăţile private, aflate pe teritoriul respectivului stat. Cele mai masive naţionalizări au avut loc în regimul totalitar comunist, însă astfel de decizii eminamente politice s-au adoptat (ca să ne limităm la epocile moderne şi contemporane) încă de pe vremea lui Al.I. Cuza, ca să se prelungească şi în perioada interbelică. Dar, să ne oprim la „tema” actuală.
Zvonul a vizat Pilonul II de pensii. Or, o minimă preocupare pentru cunoaşterea temei ar fi adus la suprafaţă o enormă… enormitate. Pilonul II nu este un sistem privat de pensii, ci unul public, administrat privat. Cum poţi să naţionalizezi ceva din… sectorul public? În plus, Constituţia României (art. 44, alin. 4) interzice orice act de naţionalizare. Şi atunci, despre ce vorbim?
Miza pe emoţii
Ceva mai complicată (dar suficient de… descâlcită) este tema impozitării în funcţie de venitul global pe gospodărie. În acest sens, se cere, în primul rând, precizat că neînţelegerile referitoare la definiţia unei „gospodării” au fost tranşate în România încă din 2001, când statistica oficială a început să înregistreze veniturile şi cheltuielile populaţiei potrivit criteriului apartenenţei la „o gospodărie”. Există definiţia aferentă în Manualul Eurostat. Este vorba despre persoanele „care locuiesc şi se gospodăresc împreună” (soţii şi copiii lor, părinţi, alte rude, concubini etc., care îşi gestionează în comun veniturile şi cheltuielile). În al doilea rând, diminuarea bazei de impozitare nu este posibilă prin deduceri decât dacă se iau în calcul toate veniturile entităţii numite „gospodărie”. În al treilea rând, atât deducerile, cât şi modalităţile de plată pentru venitul global „pe gospodărie” înseamnă, în ultimă instanţă, bani mai mulţi în buzunarul contribuabilului.
Cum se va proceda, practic, urmează să se analizeze într-un interval de timp relativ satisfăcător. Este util să se semnaleze, de pe acum, unele posibile dificultăţi, însă ideea „în sine” nu poate fi respinsă doar pe baza unor spaime induse prin dezinformare.
Invocând doar o anumită categorie de „specialişti”, un cotidian bucureştean prezenta drept certe, printre altele, extinderea birocraţiei, exodul românilor înstăriţi spre alte state, reintroducerea impozitului progresiv. Nu dispun de spaţiul necesar să le combat pe toate, însă este evident că plata anuală a impozitului nu implică mai multă birocraţie decât cea lunară şi că reducerea cotei unice de la 16% la 10% nu este un motiv serios pentru a pronostica exodul în masă al „românilor înstăriţi”. Mai ales că, dacă este să ne referim la „impozitul progresiv”, constatăm că este aplicat în toate statele europene dezvoltate, ajungând – de pildă – în Danemarca la 62,3%, în Suedia la 56,7%, în Olanda la 50%. Şi atunci, despre ce vorbim?
Clişeele capcană
În absenţa cunoştinţelor (fie şi numai a celor elementare) suntem lipsiţi, în multe cazuri, de minima apărare în faţa dezinformărilor, a manipulărilor. Când un foarte cunoscut analist economic declară, fără urmă de îndoială, că „în ţara noastră totul s-a dus pe râpă”, că „nu mai avem industrie”, că „nu se construieşte nimic”, probabilitatea de a fi crezut de numeroşi concetăţeni este, din păcate, destul de mare. Surse de nemulţumiri sunt destule, poate prea multe, iar pe acest fond nu este greu să prezinţi irealitatea sau nerealitatea drept certitudini, fapte incontestabile de viaţă.
Nu este cazul să idealizăm lucrurile. Ar fi însă de neiertat, referindu-ne nu la teme ultragenerale, ci la rezultate palpabile din această primă parte a anului, dacă nu am recepta (măcar) fapte perfect verificabile referitoare, bunăoară, la sporul de 5,4% al producţiei industriale, la crearea a 44.000 de locuri de muncă, la un nivel cu 70,3% mai mare în sfera construcţiilor rezidenţiale, la mărirea cu 14,7% a câştigului salarial mediu nominal net, la încheierea de 31.738 contracte de finanţare din fondurile nerambursabile aferente PNDR 2020 în valoare de 1,5 miliarde de lei.
Contează, desigur, uneori decisiv, perceperea unor asemenea date, identificarea tendinţelor pe care le confirmă sau infirmă. Ce să spunem, de exemplu, despre Fondul Monetar Internaţional, a cărui delegaţie oficială a exprimat, la Bucureşti, mari rezerve privind realismul programelor guvernamentale, dar care, după scurt timp, a ridicat oficial, de la 3,8% la 4,2% prognoza privind creşterea economică a României în 2017? Nu este singurul semnal de acest fel. Cele mai mari agenţii internaţionale de rating consideră că, în 2017, România va fi din nou pe podiumul celor mai mari sporuri de PIB din Europa.
Cu siguranţă, efortul de a descoperi omisiunile, ruperea din context, absenţa asemănărilor sau a diferenţelor poate provoca dureri de cap suplimentare. Paradoxal este, totuşi, faptul că leacul nu constă în prelungirea stării de ignoranţă, ci în înlăturarea ei. Merită să se experimenteze soluţia.