EDITORIAL
Deocamdată, nici dreapta, nici stânga
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Rezultatele primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa surprind doar prin eliminarea candidaţilor partidelor care au dat constant preşedinţii celei de a V-a Republici: republican (dreapta gaullistă) şi socialist (stânga). În rest, confirmă tendinţele manifestate în societatea franceză: decepţia pentru mizele mici sau inadecvate (guvernarea Hollande), eşecul interferenţelor ideologice (la republicani şi la socialişti), concesiile făcute populismului (Frontul Naţional). Cursa pentru Élysée este dusă, în continuare, de Emmanuel Macron, fost ministru în guvernul socialist, azi centrist, şi Marine Le Pen, consecventă ideilor antieuropene ale familiei ei politice. Câteva particularităţi: succesul celor doi a fost favorizat de propaganda pentru ,,votul util” (variantă a ,,votului negativ”), împărţirea electoratului în ,,poporul etnic” (Le Pen), ,,poporul social” (Mélenchon), ,,poporul de dreapta” (Fillon), ceea ce a condus la ,,ruperea” Franţei. Va ocupa fotoliul de la Élysée cel (cea) care va croi, fie şi din petice, perspectiva refacerii încrederii în grandoarea şi unitatea Franţei. Mai sunt patru zile şi vom afla.
Două Franţe
Dacă nu a realizat procentele pe care şi le dorea, Marine Le Pen s-a plasat, totuşi, pe o poziţie convenabilă pentru bătălia finală din 7 mai. Succesul Frontului Naţional l-a costat scump pe republicanul Fillon şi numai o strategie impecabilă pentru alegerile parlamentare din iunie va mai putea redresa situaţia Partidului Republican care, iată, pentru prima dată, nu mai are un candidat în turul doi. Republicanii au pierdut mizând exagerat pe ,,votul util” folosit ca antidot pentru stoparea extremei drepte, şansele lor fiind minate şi de compromiterea lui Fillon prin declanşarea unor anchete judiciare pe motiv de corupţie. Eşecul socialiştilor era uşor de prevăzut prin efectul erodării puterii – se află la guvernare –, slabelor performanţe în economie şi erorilor din politica socială. Alegătorii au taxat nu doar guvernarea neconvingătoare, ci şi predispoziţia lui Hollande pentru puterea discreţionară, după cum singur a recunoscut: ,,am trăit cinci ani de putere relativ absolută”. Cotat drept cel mai slab preşedinte, lui Hollande i se pun la activ, între altele, implicarea Franţei în revoltele lumii arabe, angajarea în războaiele din Mali şi Siria, modificarea Codului muncii şi o reformă a regiunilor făcută din birou. Alegerile mai scot la iveală o particularitate, cea a crizei ideologiilor. În loc să-şi adapteze doctrina la noile mutaţii sociale, stânga a recurs, cum scria Michel Onfray, la celebrarea permanentă a liberalismului, intrând pe terenul dreptei. Republicanii, la rândul lor, au apelat excesiv, până la ipocrizie, la mitizarea ,,valorilor franceze”, dovedindu-se, astfel, la fel de ,,ieşiţi din timp” ca socialiştii.
Nici dreapta, nici stânga
Franţa intră într-o perioadă confuză. Prin Macron, dacă va fi ales, Franţa se va poziţiona pe ,,centru”, cu o ideologie nouă, un soi de liberalism experimentat de Clinton în anii ʼ90 în Statele Unite şi continuat, după 2000, în forme amendate, de Tony Blair în Marea Britanie (,,a treia cale”) şi Gerhard Schröder în Germania (primul cancelar care a autorizat participarea Bundeswerhr-ului – armata – la un conflict militar în afara Germaniei, Kosovo, 1999!).
Este adevărat că Franţa a obosit în proiectul clasic al alternanţei la guvernare. Orgoliul ,,excepţionalismului francez” îşi are adversari într-o realitate nouă, mai puţin compatibilă cu democraţia Republicii prezidenţiale gândită în condiţiile anilor ʼ50 (după războiul din Algeria) de generalul de Gaulle pentru… preşedintele de Gaulle. Acestuia îi plăcea să se considere ,,monarhul” noii Republici, a V-a, pe care a inaugurat-o în 1958. Unii dintre succesorii lui şi-au închipuit că pot moşteni coroana. Nu tuturor le-a reuşit. Doar Mitterrand (socialist) şi Chirac (republican) rămân preşedinţi importanţi în climatul şi natura gaullismului. Moştenirea lui de Gaulle este o povară. Nicio democraţie occidentală ,,nu cunoaşte o concentrare de putere în mâinile unei singure persoane” aşa cum se perpetuează azi în Franţa. (Serge Halimi, „Le Monde diplomatique”, aprilie 2017).
De la o vreme, electoratul este îndemnat să voteze „altfel”, să se elibereze de prejudecăţile dobândite. Este bine, cu o condiţie: ca noul curent să nu contribuie la instalarea altor prejudecăţi. Acum, la modă este ,,votul anti-sistem”, văzut ca mijloc pentru schimbarea clasei politice. Sistemul politic francez, cel fixat de Charles de Gaulle, a permis Franţei după război recuperarea poziţiei de putere europeană şi i-a conferit identitate prin conceptul ,,Franţa francezilor”. Intra aici destul antiamericanism şi proiecţie, este drept, irealizabilă, a Europei politice ,,de la Urali la Atlantic”. Dacă împotriva acestui sistem este gândită victoria la 7 mai 2017, atunci este pusă în cauză soarta celei de a V-a Republici. Cu imposibilitatea construcţiei grandioase a unei ,,Europe de la Urali la Atlantic” ne-am obişnuit. Dar, azi, mulţi aşteaptă ca Franţa să rămână puternică şi să contribuie, alături de Germania, la salvarea proiectului ceva mai realist al Europei unite. Cât de pregătită este Franţa ca, printr-o schimbare de sistem, să rămână o putere europeană?
Totul depinde de alegerea viitorului preşedinte. ,,Preţul măririi, spunea Churchill, este responsabilitatea”.