CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Educația și cultura – bunuri de consum

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

Vine dimineața la repetiții cu ochii roşii de oboseală. E actor și are un rol greu. Primele zile, la lecturi, de-abia nimerește replicile. Avem impresia că n-a dormit deloc. Facem supoziții. Unde-și petrece nopțile? Poate că are un serviciu de paznic, să mai câștige un ban? Poate că-și pierde vremea prin baruri? Poate că bea?

Într-o zi îl rețin după repetiții. „Spune-mi”, îl iau direct.

Și-mi spune. A găsit pe internet un anunț. O societate americană. Un „grup de creație”. Adică niște scenariști. Care dau lecții de scriere a scenariului de film. Elevii sunt de unde cu mintea nu gândești, de pe glob. Și sunt grupați în grupuri de câte trei. Nu mai mulți, nu mai puțini. Trei, ca să iasă treaba ca lumea, așa se pare că cere arta propagată de maeștrii americani. Vasăzică, pe numere. Și colegul nostru din teatrul atenian este unul dintre cei trei, dintr-un asemenea grup. „Și ce faceți voi, de nu dormi tu nopțile?”, îl întreb dezorientată. Ei scriu un scenariu. Fiecare dintre cei trei câte o replică. Unul din Stockholm, unul din Singapore, altul, băiatul nostru, de la Atena. Replicile astea ei le trimit pe Internet, fiindcă ele trebuiesc controlate de maeștrii care conduc grupul de creație. Controlul se face automat. Anume cei de pe glob scriu, și maeștrii, pac, spun dacă e bine sau nu. Doar că maeștrii sunt în America. Și treaba are de-a face cu fusul orar. Deci ei pot să-și dovedească măiestria doar în orele lor de lucru, când, întâmplător, la Atena e noapte și prin Singapore cine știe ce ore or fi. Deci băiatul nostru stă treaz să vadă când îi vine strigarea pe internet. Și când apare, pac, aruncă și el în eter replica lui de geniu.

„Ieși imediat din prostia asta.”, îl sfătuiesc. „Vai de mine – replică el – cum să mai ies?”. În primul rând că, având în vedere situația financiară din Grecia și sutele de actori care n-au de lucru și atârnă de câte un rolișor pe ici, pe colo, ca să poată să-și ducă zilele, maeștrii americani le promit în prospectul afișat pe internet că, după absolvirea cursurilor, au șansa să ajungă scenariști la Hollywood. Apoi, și mai grav, elevii care participă la acest curs au plătit o sumă. Uriașă, pentru posibilitățile noastre. „Cum așa? De unde ai luat banii?”, întreb înmărmurită. „Ei, înțelegere familială.”, îmi spune actorul. O bunică a vândut un apartament, fiindcă n-a vrut ca el „să nu-și împlinească visul”. Așa că el s-a dus pur și simplu la o bancă indicată în prospectul postat pe Internet și a trimis banii.

Rămân fără glas. Până să ne apucăm noi de piesa la care lucrăm, am trecut cu ei prin marii autori. Am trecut prin marile școli de regie. Actorul cu pricina mi s-a părut un tip inteligent. Cum de s-a putut lăsa păcălit? Adică, mult mai grav, cum de a putut el, om talentat, să creadă că așa se face arta, la comandă pe internet, câte trei deodată?

Ne despart niște ani. Și-o experiență de viață. Constat că băiatul aparține unei generații credule. Și unei lumi în care există convingerea că poți, cu bani, obține orice.

N-a fost cazul generației noastre. Sau, cel puțin, a celor din lumea din care veneam eu, acum vreo 30 de ani, când am plecat în Olanda.

Îmi aduc aminte că și atunci, la prima înregistrare la un birou pentru evaluare profesională, un funcționar m-a întrebat ce-am făcut în România. „Am scris cărți, am spus, și-am lucrat într-un teatru”. „Foarte bine, s-a arătat entuziasmat funcționarul. Te înscrii într-un grup de creație ca să înveți cum se scriu cărțile și în alt grup de creație, ca să înveți cum se face teatrul. Cursurile costă 4.000, banii vin de la biroul de plasament, care la rândul lui îi primește de la primărie, care la rândul ei îi primește de la organizația națională pentru refugiați, care la rândul ei îi primește de la Înaltul comisariat pentru refugiați al Organizației Națiunilor Unite, care la rândul…”. Ascultam aiurită. „Și eu…, am întrebat în cele din urmă, și eu, ce rol am în toată combinația asta?” „Cum ce rol, s-a arătat excedat funcționarul. Tu înveți să scrii cărți”. „Păi… am mai scris câteva”, am dat să mă apăr. „Ei, alea erau acolo, pentru voi…”, m-a repezit el.

Tot pe vremea aceea am cunoscut un pictor albanez. Câștigase un premiu în Franța, fusese invitat cu expoziția în Olanda, dorise să mai rămână o vreme, lucru care, din punct de vedere juridic, nu se putea decât dacă intra într-o unitate de învățământ. Care cerea și ea un preț usturător. Și-a vândut omul pânzele pe nimic și a rămas în Olanda. „Foarte bine, i-a spus maestrul care l-a luat în grupul lui de creație, acum uiți tot ce știi din Albania și înveți cum se face pictura la noi”. Cred că mai mult decât povestea cu banii, pe omul acela talentat l-a izbit propunerea de-a uita tot. Cum așa, să uite? A lăsat banii și școala și s-a întors în Albania. Acum aud că este directorul pinacotecii din Tirana și îmi doresc să-l mai întâlnesc vreodată, să-mi exprim totalul meu respect pentru el.

Mi se întâmplă des să consult CV-uri ale oamenilor tineri, din nevoia de a face repertorii și distribuții. Și mă izbesc des de anunțarea cu gura plină a unor asemenea cursuri în grupuri de creație în care oamenii noștri au învățat de la maeștri de pe mapamond cum se scrie un scenariu, o piesă, un roman etc. Mai citesc și prin presă, aici și aiurea, cuvintele de laudă pentru cutare sau cutare „celebritate”, al cărei merit începe exact din acest punct, că a absolvit un asemenea curs, într-un grup de creație. Adică, a plătit niște bani pentru a învăța cum se face arta și cum, în funcție de categoria financiară în care a fost integrat, a devenit artist. Mai mare, vezi Doamne, decât cel care n-a plătit banii, n-a urmat cursul, n-a fost plecat 3 sau 6 luni te miri pe unde, ba, a stat acasă și… cine mai știe, a scris sau va scrie la un moment dat, o carte despre zona lui… o altă Macondo. Cel care n-a avut o bunică să-și vândă casa pentru a-și împlini el „visul”, nu s-a învârtit prin cercurile care ofereau burse, n-a crezut că talentul se manifestă în grupuri de câte trei și n-a vrut „să uite” seva din care se ridică arta oricărui creator.

Ideea de a plăti bani pentru a deveni artist cred că este de dată relativ recentă. În general, condiționarea culturii de plată mi se părea la un moment dat depășită. Dreptul la învățătură și la cultură cred că este înscris aproape în toate constituțiile țărilor cu oareșcari pretenții de civilizație. Vasăzică, vorbim de un drept. Natural. Cum de s-a ajuns să se creadă că acest drept li se cuvine numai celor cu bani? Cum de a decăzut conștiința umană în asemenea hal, încât să se facă și din talent ori din accesul la educație și la cultură un bun de consum? Îți cumperi chemarea de scriitor așa cum îți cumperi o pereche de pantofi? Îți cumperi puterea de a transpune pe scenă un personaj așa cum îți cumperi mașina de spălat sau aspiratorul?