CULTURA LITERARĂ

Jurnal de cenzor

Oana Purice

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

 

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, Editura Polirom, Iași, 2017

Între discursurile memorialistice justificative care au apărut în spațiul literar românesc după 1990 și memoriile sau jurnalele publicate în comunism, deci trecute prin grila cenzurii sau a autocenzurii, romanul „Caiet de cenzor” al Lilianei Corobca umple un câmp rămas descoperit în istoriografia trecutului recent: mărturia la cald a unui funcționar al aparatului ideologic. Apelând la convenția manuscrisului găsit, scriitoarea pune în scenă primirea unui caiet de cenzor, registrul-jurnal în care lectorii Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor notau directivele primite, rezumau activitatea zilnică, însemnau planuri de lucru sau exemplificau intervențiile pe textele citite. Odată detaliile de verosimilitate puse la punct (o conversație online cu persoana care îi înmânează caietul, cea care l-a scos fraudulos din țară la emigrarea sa în 1974, dar și o confesiune semnată de aceeași Emilia Codrescu), începe ilustrarea celor cinci luni din viața Filofteiei Moldovean, autoarea caietului-jurnal pe care Emilia Codrescu-Humml, ea însăși angajată la DGPT, l-a sustras dintre documentele secrete ce erau arse cu regularitate.

 

Scriitor vs cercetător

Dacă, de multe ori, ideea unei creații ficționale precedă activitatea de cercetare a subiectului ales, aici lucrurile au stat invers, demersul Lilianei Corobca urmând unei cariere de cercetare a cenzurii din spațiul ex-comunist. Fără îndoială că acest aspect constituie un punct forte pentru construcția riguroasă și atentă la detalii a cărții, dar, uneori, poate deveni un dezavantaj, apărând riscul unei perspective-program: având o bună cunoaștere a fenomenului din epocă, Liliana Corobca sacrifică pe alocuri fluiditatea narațiunii pentru a ilustra cât mai multe caracteristici ale activității cenzorului și ale mersului instituției. Deși decupajul de câteva luni de notații în caiet părea o plasă de siguranță, întoarcerile în timp ca pretexte pentru a prezenta cititorului și alte practici uitate ale Cenzurii creează impresia de aglomerare; cu toate că intenția este de a sublinia forma mereu schimbătoare și deseori contradictorie a imperativelor cenzurii, tonul didactic al cercetătoarei acoperă neproductiv vocea scriitoarei. Autoarea pare conștientă de acest risc, de aceea își ia unele măsuri de precauție: „modesta” Filofteia Moldovean nu este nici cenzorul cel mai interesant de la Direcția Literatură și nici nu are „dosarul” cel mai curat pentru a întruchipa cenzorul din vocație: deși crescută la umbra fraților comuniști din convingere, deasupra ei stă păcatul tatălui rezistent în munți.

Dincolo de aceste excese, romanul reușește să închege o poveste veridică și să contureze o serie de episoade puternice. Cu toate că neagă acest lucru („ăsta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal”, p. 77), registrul devine astfel mai mult decât o simplă ciornă a activității de zi cu zi: este jurnalul față de care Filofteia nu are rețineri, martorul plăcerilor vinovate, convinsă fiind că va merge și el, ca toate celelalte documente periculoase, la topit: „Dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară” (p. 319); însă pericolul e evitat, pentru că „cine să mai citească și această sută [de caiete ale cenzorilor, n.m.], când există atâția dubioși, dușmănoși, noi suntem ai partidului, noi suntem cei mai devotați și corecți cititori” (p. 320).

 

„Dacă nu-ți convine să fii cenzurat, nu publici”

Recrutată pentru a lucra la Cenzură încă din anul trei de facultate, Filofteia Moldovean nu are nicio reținere să încredințeze paginilor caietului toate nemulțumirile zilnice, de la cele față de instabilitatea criteriilor de cenzurare la răfuielile cu manuscrisele care îi trec prin mâini și la relațiile cu colegii de muncă. Astfel, pe lângă fragmente de dispoziții venite de la organele superioare (multe dintre ele sunt regăsibile în volumele de documente ale Cenzurii publicate de Liliana Corobca de-a lungul anilor) și bucăți de literatură cenzurabilă, Filofteia Moldovean notează și propriile impresii față de munca sa, instituția pe care o reprezintă și față de literatura publicată în comunism în general. Una dintre problemele cele mai delicate pe care cenzorița le ridică (și care s-au vehiculat mult timp în spațiul literar de după 1990, fără a primi o concluzie lămuritoare) este cea a (im)purității literaturii sub comunism: „Dacă nu-ți convine să fii cenzurat, nu publici! Scrii pe tăblițe de lut și le îngropi pentru generațiile care vin ca să aibă și securiștii ocupație” (p. 135). Autocenzura, negocierile cu lectorii sau acceptarea intervențiilor pe text sunt argumente solide ale mefienței față de premisele rezistenței prin cultură; fără a susține un punct de vedere auctorial ferm, pozițiile critice ale Filofteiei atrag din nou atenția asupra acestor aspecte: „de asta scrii tu așa prost și ești un mare mediocru, în general, pentru că, de fapt, tai ce ai mai bun, de nu ai fi tăiat, ai fi fost un geniu! Așa gândiți voi” (p. 51). Având de-a face cu literatură din garda a doua (vedetele scenei literare ajungând la filtrele partidului), Filofteia poartă războaie personale cu toți scriitorii care-i trec prin față, văzând în textele lor încercări de a-i înșela vigilența și de a-i pune la încercare abilitățile de cenzor de atâtea ori confirmate: „numai dintr-o îngâmfare excesivă, ca să demonstreze că nimeni nu-i ca ei, sunt mai presus de toți și de toate pe lumea asta, scriu așa întortocheat și antiinteligibil!” (p. 55).

Excedată de volumul de muncă, Filofteia Moldovean nu găsește răgazuri de odihnă decât în momentele când își defulează neplăcerile în paginile caietului; nevoită să continue acasă, după orele de program, femeia pierde capacitatea de a-și delimita timpul personal de activitatea profesională, devenind una cu slujba sa. Încercând să se documenteze pentru un referat despre romantism, își dă seama că nu poate scăpa de lentilele de cenzor și că lectura de plăcere i-a fost definitiv contaminată de vigilența profesională: „cu cât încercam să nu le bag în seamă, să-mi interzic să mă mai gândesc la ele, cu atât mă năpădeau din toate părțile, parcă special, fraze subversive, cuvinte dușmănoase, șopârle periculoase polisemantice” (p. 186).

Probându-și calitatea de romancier, Liliana Corobca îmbracă povestea cenzurii cu povești ale personajelor, dând consistență epică unui document ce s-ar fi putut transforma altfel într-un manual al cenzurii pentru toți. Amintind de forța evocatoare din „Kinderland”, romanul precedent al scriitoarei, Filofteia Moldovean nu este doar cenzorul sârguincios care apără integritatea literaturii livrate către marele public, ci și fiica unui tată incert, sora unor frați abuzivi, „vânători de partizani”, soția unui bărbat ce a nu a dorit-o niciodată, mama care și-a părăsit copilul sau cititoarea care plânge atunci când întâlnește „cartea perfectă”.

Prin acestea, Liliana Corobca reușește să umanizeze o instituție și să nuanțeze modul în care aceasta funcționa și pe care documentele de arhivă îl pot ilustra doar în tușe groase, fără a lăsa să se întrezărească oamenii din spatele lor, cei care, până la urmă, au creat epoca nu de mult încheiată.