CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPECTIVE
Literatura în postcomunism: autorii şi direcţiile
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017
Acuzaţi de sterilitate, mulţi critici literari s-au gândit poate să recurgă la formule catchy în momentul în care analizează chestiuni literare serioase. Dar graniţa e fină şi foarte greu de trecut: la o adică, cine va dori să se apere între scholars în România de acuzaţia că textele criticilor literari (fie ele monografii critice, istorii literare ale unui curent sau cărţi de teorie în sine) sunt în general şi, deci, în particular, în cazul defensivei, aride, va spune că ele servesc circulaţiei închise academice şi că nu vizează seducerea unui public larg. S-a observat, de altfel, în repetate rânduri, că nu avem critică mainstream, iar faptul e explicabil pe două filiere: prima, dominaţia foiletonisticii înainte de ’90, care, pentru că suplinea şi rolul nerevendicat al teoriei literare, dădea tot mai des în impresionism elitist şi, a doua, că nu avem un consum literar care să poată fi trecut prin pâlnie în reviste culturale de larg consum. De aici probabil şi aparenta contradicţie a lui Mihai Iovănel. Pentru că, deşi studiază poate cel mai complicat şi urgent subiect pe care şi-l putea asuma un cercetător literar astăzi (literatura în postcomunism), o face deseori cu atitudinea lejeră cu care îşi scrie astăzi scurtele note critice de pe Scena9.ro.
Subiectul literaturii în postcomunism avea nevoie de panoramare: trecerea de la o literatură etatizată la piaţa liberă (care poate nu e chiar atât de clar delimitată), noile ideologii modelatoare din cala câmpului literar sau trecerea de la hârtie la digital, de la reviste literare la platforme online, apariţia (sau doar remodelarea) literaturii de consum sunt doar câteva dintre metamorfozele centrale care ar fi schimbat raporturile în literatură. Studiul lui Iovănel, din acest punct de vedere, merită atenţie deosebită.
De refăcut
Primul capitol însă comportă mai multe probleme. Pentru că sunt trunchiate de însuşi stilul studiului (lapidar, tranşant, axiomatic) şi pentru că deseori sunt date de speculaţii ridicate la rang teoretic, câteva teze vor trebui revizitate sau, în cel mai bun caz, dezvoltate: un prim exemplu ar fi legătura evidenţiată de Iovănel între muzica rap şi poezia douămiistă (unde nu înţeleg de ce poeţii vin din rapperi şi nu ambii dintr-o emulaţie comună, care poate are resorturi mai adânci decât simpla contaminare între medii artistice similare); un al doilea, faptul că meseriile prozatorilor douămiişti dau proza de mediu (aici s-ar putea dezvolta teza, căci în stadiul ei actual poate fi demontată fie şi prin nomenclatorul prozatorilor şaizecişti): „Una dintre consecinţe este autobiografismul excesiv ca sursă de cunoaştere şi de ficţiune în literatura postcomunistă: dat fiind că scriitorii nu mai pot deriva, ca Balzac, personaje care să concureze Starea Civilă (lipsindu-le în acest scop înţelegerea nomenclatorului de meserii şi funcţii, a cărui cristalizare – obiectivă, dar şi subiectivă – nu se produsese din lipsă de timp), ei vor fi nevoiţi să recurgă la propria biografie şi experienţă, acestea căpătând în consecinţă un rol exagerat în toată proza postcomunistă. Prin urmare, structura socială a personajelor va depinde decisiv de poziţionarea socială a autorilor”.
Mai mult, după ce face inventarul meseriilor scriitorilor, criticul descoperă că, de fapt, nici prin acest caracter al profesioniştilor din alte domenii care colonizează proza cu experienţa lor nu se acoperă „realitatea pe care Balzac o făcea de unul singur”. Aş pune problema însă între paranteze, căci altceva m-ar interesa aici: în ce măsură primează, cu adevărat, legătura dintre meseriile autorilor (Iovănel face şi o listă) şi proza lor. În primul rând, excesul de autoficţiune e unul real doar în măsura selecţiei favorabile tezei. Sigur că domină prin pariuri ca Ego Proză sau proiecte alternative, dar nu îngenunchează proiecte care utilizează personaje-tipologie. Cum ar încăpea, de altfel, în această teză, Dan Lungu, Florina Ilis, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici sau Radu Pavel Gheo, care creează tipologii diverse în contratimp cu această aparentă relaţie a autoficţionalului cu profesiile. Altfel însă (mult mai bine) stau observaţii de genul acesta când, în rit bourdieusian, Iovănel argumentează prin ocupaţii ale scriitorilor situaţii ale câmpului, nu stiluri sau naratologie: „optzeciştii se vor găsi în ultimul deceniu comunist în poziţii aflate la periferia câmpului literar (profesori navetişti, magazioneri la câte o editură, colaboratori sporadici ai revistelor literare etc.) şi vor trebui să aştepte căderea comunismului pentru a se putea instituţionaliza – e drept că atunci o vor face en masse, prin pătrunderea în universităţi şi la cârma unor reviste, conducând doctorate, oferind burse”.
De reţinut
La fel, când iese din explicaţii interne, formale, de subgen, tematice, studiul lui Iovănel reuşeşte să surprindă puncte esenţiale ale tranziţiei prin decodarea mentalităţilor. La întrebarea „de ce nu avem un roman total al postcomunismului?” (sau, fie, pe rând, la întrebări de genul „de ce nu avem un roman total al comunismului în postcomunism?”) Iovănel răspunde ideologic: „Ce s-a aşteptat, de fapt, cel puţin în anii ’90 şi în cea mai mare parte a anilor 2000, a fost un roman al comunismului din care să răzbată puternic convingerile anticomuniste ale personajelor şi autorului”. Însă, cu toată savoarea irepresibilă a stilului şi momentului, expedierea romanelor tematice şi analizarea în proporţie covârşitoare a romanelor lui Gabriel Chifu, chiar şi pentru demolare, e puţin cam mult. La fel, aici va trebui explicat mai bine în ce măsură anumite borne legislative dau tendinţe literare: mă refer la afirmaţii ca aceea conform căreia literatura homosexuală vine abia după legea din 2001 şi că abia cu raportul Comisiei Wiesel se va pune capăt „moştenirii culturale interbelice”.
Din perspectiva „Evoluţiei literaturii” în sine, studiul lui Iovănel e nevoit să renunţe la panoramarea ideologică pentru a pătrunde câteva dosare de presă: în primul rând, dezbaterea situaţiei generaţiilor literare (fie, dacă e să operăm o distincţie eludată de tendinţa generală a dezbaterilor despre generaţie, situaţia promoţiilor literare). La ieşirea din comunism s-a dorit – şi lucrul acesta reiese prea puţin din „dosarul de presă” pe care îl propune Iovănel – şi s-a propovăduit peste tot o generaţie literară „de democraţie”. În fine, nu doar condamnarea la pachet a întregii literaturi din timpul comunismului, ci şi schimbarea reţelei literare în sine, care se vedea, la intrarea în mecanismele de piaţă liberă, nevoită să-şi reflecte noua postură într-o literatură cu totul nouă (proiect naiv, însă motor al dezbaterilor), au făcut ca încă de la începutul anilor ’90 să se vorbească masiv despre noua literatură care, în regim de democraţie, ar fi trebuit să salveze literarul din închipuita amorţeală. Aici aş fi văzut mai urgentă explicarea obsesiei nouăzeciştilor de a se delimita prin clamarea unui excepţionalism democratic, nu în lupta intestină cu optzeciştii. Deşi importantă, bătălia dintre nouăzecişti şi imediaţii antecesori ar putea arăta mai mult ca un efect al promovării masive a ideii că literatura la ieşirea din comunism avea nevoie să îşi contreze realizările anterioare. Sigur că sunt importante dezbaterile din finalul anilor ’90 despre postmodernism şi promoţii literare, dar în faţa unui bilanţ larg al obsesiei novatoare anticomuniste îmi par secundare intervenţiile unor Corin Braga sau Gheorghe Crăciun pe subiect (care ocupă în studiu spaţii largi).
Posibilitatea unui sistem
În ceea ce priveşte literatura anilor 2000, studiul e, alături de „Reţeaua” Graţielei Benga, o încercare de sistematizare a principalelor tendinţe literare ale ultimelor două decenii. Astfel, o panoramă a literaturii române în postcomunism nu avea cum să nu opereze clasificări. Deşi ele pluteau în publicistica autohtonă (şi multe dintre ele au devenit adevărate sisteme de valorizare, pe rând, în mâinile multor critici literari), le lipsea cumva o sistematizare. Dacă Alex Goldiş vedea marele atu al studiului Graţielei Benga în planul exhaustiv, se poate spune uşor că studiul lui Mihai Iovănel joacă mai mult pe partea de sistematizare. Munca, în acest sens, pare să fi fost pe atât de periculoasă, pe cât părea că ar fi de uşoară, din moment ce, repet, sistematizările erau cumva deja făcute în mediile literare. Aşadar, pentru că are şansa să pună efectiv degetul pe tipologii deja construite şi dezbătute, Iovănel trebuie să le aleagă cu grijă. Primul lucru care iese în faţă în legătură – spre exemplu – cu delimitarea douămiiştilor de trecutul imediat e alegerea fracturistă. Pentru cercetător, delimitarea se face odată cu apariţia primelor mişcări fracturiste. Termenul care adună sub umbrela sa autori cu poetici diferite e operaţional în măsura în care dă seama de un fir roşu comun. Iovănel e poate primul care mizează pe caracterul comercial în intenţiile literare ale noilor poeţi. Utilitarismul şi fracturismul sunt văzute ca direcţii date atât de dorinţa poeţilor tineri de a se disocia de promoţiile anterioare sau de curente dominante în dezbaterile literare ca postmodernismul, cât şi de un soi de dorinţă comună a scriitorilor tineri de a-şi vinde (pe scurt) mai bine produsele. Apropierea de cititori pe care o doresc Urmanov, Peniuc sau Ianuş (chiar şi cu disensiunile dintre aceştia) ţine, dincolo de programele utilitariste sau anarhiste, de dorinţa de a se integra noului sistem de receptare a literaturii în capitalism (cu rezerve explicite ale studiului faţă de astfel de intenţii la Ianuş).
Categorii în conflict
În ceea ce priveşte proza, Iovănel creează trei tipologii majore: „metarealismul postmodern”, „realismul mizerabilist” şi „realismul mic-burghez”. Oricât de ochioase ar fi categoriile şi oricât de bine le-ar aronda cineva un spaţiu genealogic, ele suferă însă şi prin simplul fapt că amestecă criterii diferite care pot fi oricând încrucişate. Deja faptul că metarealismul dă seama de structura narativă şi realismul mic-burghez de intenţia socială e un argument suficient. Apoi, insuccesul „metarealismului narativ” în captarea socialului şi a politicului de care vorbeşte criticul e doar în parte recuperat de „realismul mic-burghez”. S-ar putea să intre în joc şi acest „realism mizerabilist”, poate singurul care conţine în însuşi centrul său sociopoliticul nefalsificat, tocmai prin reducerea frescei la diagrama internă/psihologiile particulare ale subiecţilor. La fel, în poezie, clasificările scot din ecuaţie multe fenomene centrale în stabilirea „ideologiilor” literare în sine: neoexpresionismul sau noul ruralism sunt doar două exemple care, în studiul lui Iovănel, ar fi putut intra pentru a nu lăsa impresia unui partizanat în demonstraţie. Mai mult, categoriile sunt insuficient reprezentate, fie şi pentru că, deşi pare o perioadă scurtă, poezia românească nu prea poate fi luată în postcomunism la pachet. Spre exemplu, „autobiografismul ironic-metafizic” e în studiu reprezentat prin Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu. A doua categorie, cea a „autobiografismului minimalist”, deşi e pusă în contrapartida neoexpresionismului e, fără o definire fermă fie şi a termenului de „minimalist”, una slabă. Numele unui Marius Ianuş sau al Elenei Vlădăreanu ar putea fi cu mult mai uşor asociate unui maximalism poetic în timp ce, vero, minimaliştii Sociu sau Acosmei şi-ar păstra încadrarea (deşi la Sociu nu înţeleg ce înseamnă „probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă artistică”).
Genuri de consum: dublul tăiş
Dacă studiul, deşi inventariază masiv, poate reprezenta prea puţin în „canon”, în sistematizarea „direcţiilor centrale”, partea cea mai consistentă şi inovatoare e cea în care Iovănel discută literatura de consum şi situaţiile transnaţionale ale literaturii postcomuniste. Paradoxul postcomunist, aşa cum e subliniat şi de cercetător, stă în următoarele două naivităţi: prima, negarea generală a existenţei unei literaturi de consum în perioada comunistă (Iovănel dă exemplul romanului poliţist care se dezvoltase cu mult mai mult decât în perioada precomunistă); a doua, impresia că postcomunismul va aduce din amontele capitalismului o literatură de consum care să combată această închipuită penurie. Pe cât de ciudat sună, problema pe care o urmărise deja Iovănel în capitolele introductive (a tirajelor) naşte, o spune şi criticul, un cerc vicios: la nivel larg, literatura „de consum” nu se (mai) consumă. Marele atu al lui Iovănel vine din teoria critică pe care a exersat-o şi practicat-o constant şi, de ce nu, din lipsa oricărui exerciţiu anticomunist. În textele unor alţi exegeţi ai perioadei ar fi astăzi imposibil de găsit pasaje care să reviziteze atât de dezinteresat şi neinhibat genealogii concrete, cum ar fi: „În România, science-fiction-ul are un brevet sovietic, ţinând de estetica realist socialistă a anilor ’50 din secolul al XX-lea. Înainte de 1948, încercările autohtone fuseseră anemice. […] Pionierii adevăraţi ai SF-ului românesc apar în anii ’50, în urma discuţiilor din URSS produse după Congresul al II-lea al scriitorilor sovietici (decembrie 1954), privind literatura «pentru copii şi tineret»”.
Aici, de altfel, racordările dintre literar şi economic sau social nu doar că vin natural, ci sunt şi evidenţiate de cercetare poate pentru prima dată în critica şi istoria literară românească: „De fapt, SF-ul românesc al anilor 1990-2010 (ale cărui baze sunt puse în anii ’80) are particularitatea de a nu fi o adevărată cultură populară, deşi lucrează cu artefactele acesteia. Îi lipseşte în primul rând o piaţă reală, pe care comunitatea semnificativă de fani nu o poate substitui”; „În linii mari, fantasy-ul urmează acelaşi traseu precum SF-ul (formă globală care-şi caută un fond local – cu diferenţa că ultimul capătă accente mai specifice decât în cazul primului) lovindu-se însă de acelaşi impas: lipsa unei pieţe insuficient de dezvoltate pentru ca acest gen să devină cu adevărat popular”.
De urmărit neapărat studiul scholar-ului. Cu toate problemele pe care le va ridica sistematizarea literaturii în formele ei restrânse, de mişcări şi direcţii coagulate în interiorul mediului literar, cartea lui Mihai Iovănel e poate primul moment în care se urmăreşte o sinteză acumulativă a întregului câmp literar pe o perioadă dată. Dosarele deschise acum îmi pare că pot acoperi întregul. Dezvoltările însă au deseori, în această formă, un mai mare rol catalitic decât de clarificare.