CULTURA POLEMICII

„Mioriţa” în Săptămâna Patimilor

Nicolae Constantinescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

Prestigioasa revistă „Dilema veche”, fondator Andrei Pleşu, ajunsă în al XIV-lea an de existenţă, publică în numărul 686 din 13-19 aprilie 2017 un supliment de opt pagini, „«Mioriţa», azi”, coordonat de Adina Popescu, în care îşi dau cu părerea despre celebra baladă profesori secundari şi universitari, gazetari, scriitori, un etnolog, un psiholog şi un istoric. Sigur că din sintagma-titlu a „dosarului” mai important este adverbul „azi”, după cum sugerează şi aşezarea în pagină unde, alături de argumentul „De ce «Mioriţa»?” stă un desen al lui Ion Barbu înfăţişând un cioban, cu cele trei fluiere (de fag, de soc, de os) la brâu şi cu o inscripţie pe piept, „#Rezist”, vorbind cu mioara năzdrăvană, în timp ce în fundal, alţi doi ciobani complotează, „se vorbiră şi se sfătuiră, pe la-apus de soare ca să mi-l omoare”.

Miza politică a dezbaterii sare în ochi şi o scot în evidenţă comentariile lui Adrian Cioroianu şi Florin Iaru, care, fie că s-au vorbit şi s-au sfătuit, sau nu, au opinii apropiate: „«Mioriţa» nu-i de pe la noi”(F.I.) şi „sună bine, dar nu se verifică” (A.C.), asta cu privire la fatalism, inacţiune, distribuţie zonală, regională a personajelor – moldovean, vrâncean, ungurean, cu precizarea pe care ar trebui să o facem multor traducători, de bună-credinţă altminteri, care au „citit” ungurean drept „hungarian”, fără să ştie ceea ce Alecsandri nota cu destulă exactitate în notele la varianta publicată de el cel dintâi: „Adică unul e de pe valea Moldovei, unul din Munţii Vrancei şi unul din Ardeal. Din neştiinţă, poporul nostru confundă ades numele de ardelean cu cel de ungurean, căci el încă nu a agiuns a cunoaşte întinderea pământului locuit de români”.

A doua miză a dezbaterii este una educaţională, ştiut fiind că „Mioriţa”, balada mai ales, figurează în manualele de limba şi literatura română de zeci şi zeci de ani, că mulţimea variantelor cunoscute, culese, publicate se ridică la peste 2000 şi numărul lor creşte pe măsură ce culegătorii, amatori sau profesionişti, mai reţin şi mai publică una, „up-datată”, ca să nu mai vorbim despre variantele, cu totul anonime, de pe Internet.

Dar punerea în temă este greşită, intenţionat sau din ignoranţă (jucată!) incorect formulată: „Ce înţeleg copiii din această baladă, mai ales cei din mediul urban, care nu ştiu nimic despre ciobani şi despre oi şi nici nu-i interesează?”, ca şi cum cei care nu au luat parte la Războiul Troian şi nu au hălăduit prin Regatul cel putred al Danemarcei nu vor putea înţelege nimic din „Iliada” sau, respectiv, din „Hamlet”! Sau, în acelaşi sens: „Oare cine mai stă de vorbă cu oile, astăzi, fie ele şi unele năzdrăvane?” Dar cu craniul tatălui, în cimitir, mă-ntreb şi eu, ca ăla, cine mai stă de vorbă astăzi? Şi (nu) mă mir că Ioana Both (cu „th”!), fiica neuitatului profesor de folclor de la Universitatea din Cluj, Nicolae Bot (fără „h”!, căruia îi publică, postum, un volum „Studii de etnologie”, 2008, împreună cu Ileana Benga) susţine azi teza altui mare clujean şi europenist, Marian Papahagi, care răspundea, înciudat, unui ziarist, la începutul anilor ’90: „Cred că e cazul ca românii să înceteze de-a mai vorbi cu oile…”

La premise false, mă rog, discutabile, răspunsuri cel puţin confuze sau creatoare de confuzii. Ca de altfel şi intenţia dezbaterii – „O dezbatere creativă care poate «să ascundă» sensuri profunde”; şi eu, naivul, care mă aşteptam să „dezvăluie”, eventual, nişte sensuri ascunse!

Chestia e că toţi respondenţii şi-au luat treaba în serios, chiar şi scriitorul şi traducătorul Florin Bican, care compune cu har o „Tânguire de păstor” post-post modernă, perfect lizibilă şi inteligibilă: „Deci gurii de rai/ Eu i-am spus good-bye,/ Pentru că prefer/ Să fac nuntă-n cer/ Cum zice un bade / (Unu’ Eliade)”. I se poate răspunde, într-o notă mai gravă, cu creaţia unui Anonim sec. XX, „Spusă altfel, balada”: „În pustiul din mine nu-i răspuns, nici ecou/ Vorbele merg cu-ncălţări de nisip;/ În tăcerea-nfricată grămădită-ntr-un ou/ Glasul de pâslă nu mă lasă să ţip.// Nu e nimeni să-mi dea nici sfat, nici îndemn/ Rămaşii în care-am crezut mă lăsară/ Stârv nelumit sub o cruce de lemn/ Pe o gură de rai, despărţit de mioară.// Au uitat nunii mari să-mi aducă mireasă,/ Lăutarii şi-au frânt arcuşul pe strună,/ Prea slabă e mama din durerea-i să iasă –/ Pe răbojul cu crime încă una se-adună”.

La fel şi profesorii, unul de liceu (Mihaela Nicolae) şi unul universitar (Alexandru Ofrim), care selectează din nişte sondaje de opinie, mai recente sau mai vechi, răspunsurile elevilor de la 9 la 18 ani şi ale studenţilor din anul III, de la Litere (când?, „în urmă cu ceva timp”) din care răzbate pletora de prejudecăţi, de inexactităţi, de neclarităţi, pe care manualele şcolare, chiar şi cursurile universitare (unele), le instilează în minţile fragede ale copiilor. Şi poate, mai mult, comentariile difuzate, fără niciun control, pe Internet.

Singurul etnolog şi mioriţolog de profesie, Silvia Chiţimia, face faţă cu brio opiniilor celorlalţi, încearcă să surprindă „enigme” şi „prejudecăţi” în trama epică a „Mioriţei” baladă, dar şi a versiunilor de „«Mioriţa» fără mioară”, cum scria Nicolae Constantinescu în martie-aprilie 2000, când se aniversau 150 de ani de la întâia publicare a „Mioriţei” lui Alecsandri (Vezi „Mioriţa – mândrie şi prejudecăţi”, în vol. „Citite de mine… Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetării (1967-2007)”, Bucureşti, 2008, p. 149- 157).

Citatul după ureche afectează chiar aserţiuni ale „divinului critic”, chemat mereu la bară pentru că ar fi zis despre „Mioriţa” că este „unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii populare” şi despre „Oaia năzdrăvană” că ar reprezenta „mitul fundamental al poporului român”. Nu, vă asigur eu, Călinescu nu a spus aşa ceva. El zice, textual, în capitolul „Miturile…”: „S-au creat astfel nişte mituri, dintre care patru au fost şi sunt încă hrănite cu o fervenţă crescândă, constituind punctele de plecare  mitologice ale oricărui scriitor naţional (subl. mea – N.C.). Un străin care nu le-ar cunoaşte ar pierde mult din semnificaţia poeziei noastre moderne” („Istoria literaturii…”, 1941, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, 1982). Şi în „Istoria literaturii… Compendiu” [1945], Editura pentru Literatură, 1963: „Patru mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone (tot subl. mea – N.C.) […] Pe lângă aceste mituri încearcă să se ridice şi altele îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului” (p. 36-37).

Destul, îmi zic, măcar că prima frază ar trebui luată drastic la refec… Ori de câte ori va veni vorba despre „Mioriţa”, „Meşterul Manole”, „Zburătorul”, „Traian şi Dochia”, va fi nevoie de „îndreptări”, atestând astfel „nesomnul capodoperelor”, cum scria un critic universitar de pe vremea mea.