CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

Muzeul Național de Artă al Moldovei

        Virgil Ștefan Nițulescu

 Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

Am vizitat, pentru prima oară, Muzeul Național de Artă al Republicii Moldova înainte ca statul moldovenesc să existe, în martie 1991. De atunci încoace, am urmărit cu maxim interes eforturile uriașe întreprinse de conducerea instituției pentru a face muzeul vizitabil, la un nivel acceptabil, la standard european.

Muzeul a fost înființat în 1939, dar nu în sediul său central actual (amplasat în casa Dadiani, în centrul Chișinăului, pe strada 31 august 1991), care a fost proiectată de arhitectul Alexandru Bernardazzi, în 1901, pentru a fi un gimnaziu pentru fete și care, ulterior, a avut numeroase alte utilizări, inclusiv aceea de sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist, pe vremea când însuși Brejnev conducea cu mână de fier republica sovietică moldovenească. Colecția Muzeului a trecut prin vremuri vitrege și a ajuns, în sfârșit, în sediul din casa Dadiani abia în 1989. Era un sediu grav avariat de cutremure și de neglijență. Așa l-am văzut prima oară. Mărturisesc, am crezut, atunci, că în maximum un deceniu, lucrurile se vor aranja. Nu a fost așa. Muzeul nu a constituit, în niciun caz, o prioritate pentru diverșii miniștri ai Culturii care s-au perindat la conducere la Chișinău, cu toate că, în 2003, au fost inițiate lucrările de proiectare și restaurare a edificiului. În 2004 s-au început lucrările de consolidare, iar în 2005 a fost organizat concursul privind selectarea antreprenorului general. La sfârșitul mandatului președintelui Voronin, în 2009, situația ajunsese de nesuportat. Guvernul era sufocat de corupția președințială, ministerul era impotent, nu se întrevedea niciun orizont de rezolvare a problemelor Muzeului. A fost nevoie de o perioadă chinuitoare de tranziție pentru ca lucrurile să se lămurească, în 2012, prin alegerea Președintelui Nicolae Timofti. Între timp, încă din 2009, Guvernul pro-european a reușit să mențină o justă balanță și să promoveze identitatea culturală românească în spațiul dintre Prut și Nistru.

Acest lucru s-a reflectat, chiar dacă minor – din cauza lipsei resurselor materiale –, în managementul muzeelor subordonate Ministerului. Astfel, sume simbolice au fost afectate pentru lucrările de restaurare a casei Dadiani. Din păcate, nu s-a putut face nimic semnificativ cu acești bani. A fost nevoie ca, în 2014, prim-ministrul României, Victor Ponta, să decidă alocarea unei sume de un milion de euro pentru mai multe lucrări de investiții în clădiri cu destinație culturală, în Republica Moldova, pentru ca șantierul să fie repornit. Anii 2015-2016 au fost cruciali în continuarea lucrărilor de restaurare a clădirii. Cu acest suport, în 2016, Muzeul a putut fi redeschis în sediul său principal. A fost un moment extrem de important în istoria Muzeului, fără îndoială. Numai că banii alocați de Guvernul României nu au fost suficienți pentru restaurarea întregului edificiu, iar Republica Moldova nu mai are, pur și simplu, alți bani. Situația nu este, așadar, foarte bună. Ceea ce s-a inaugurat este o parte importantă a casei Dadiani, dar nu este totul. Muzeul este frumos, este, poate, cel mai important muzeu basarabean, dar este departe de a fi ceea ce trebuie să fie. Și nu vorbesc aici despre lipsa oricărui tip de acces pentru persoanele cu deficiențe fizice. Muzeul are, din păcate, mai multe probleme de conectivitate cu ceea ce înseamnă muzeologia contemporană. Ar fi putut fi un excelent muzeu, dacă ar fi fost deschis acum 30 de ani. Din păcate, lipsa banilor, în principal, dar și lipsa interesului ministerial au făcut ca acest foarte frumos muzeu să nu fie contemporan cu alte muzee naționale de artă, la momentul inaugurării sale.

Evident, nimic nu este ireversibil. Cu fonduri suplimentare din România și din Republica Moldova, deficiențele ar putea să fie remediate și, mai ales, lucrările de consolidare și restaurare în cele două aripi care nu au beneficiat de acest tratament să fie realizate cu succes. Dar pentru asta ar fi nevoie, mai întâi, ca ambele părți să recunoască faptul că nu au ajuns decât la jumătatea drumului.

Revenind la colecțiile Muzeului, trebuie să remarc faptul că ele cuprind tot ceea ce ar fi putut fi mai valoros în arta plastică din Republica Moldova. Nu pot să nu menționez, aici, meritul directorului general al Muzeului, Tudor Zbârnea, pictor de mare valoare și, mai ales, manager de excepție al Muzeului. El a fost cel care a statornicit colecțiile importante ale Muzeului: cea de artă religioasă, cea de pictură națională, cea de grafică națională, cea de sculptură și artă decorativă națională, cea de pictură universală, cea de grafică universală și cea de sculptură și de artă decorativă universală. Desigur, noi, ca români, am putea avea obiecții față de o denumire precum cea de „pictură națională”, atunci când este vorba despre Republica Moldova, dar cred că această problemă constituie deja obiectul unei cu totul alte discuții, într-un cu totul alt context. Ceea ce este important este ceea ce s-a înfăptuit.

Și mai este ceva: Muzeul Național de Artă al Moldovei este singura instituție de cultură din Chișinău în care, alături de drapelul Republicii Moldova, flutură drapelul Uniunii Europene.