CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Popor, populism, şeful populist

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

 

Ce este poporul ?

Unii îl desemnează ca fiind „vulg, gloată, plebe”. Scriitorul Hervé Bazin spunea că poporul nu este „populus”, ci o „magmă de existenţe obscure” şi urât mirositoare. La Fontaine asemăna poporul cu maimuţa stăpânului, maimuţa care îşi imită stăpânul. Dar îl asemăna şi cameleonului care îşi schimbă culoarea în funcţie de împrejurări. Poporul are reflexul de supravieţuire. Poporul, numit și „mulțime solitară”, poate deveni „mulțime imprevizibilă”, „mulțime dezlănțuită”. Nu întâmplător, poporul inspiră fascinație și repulsie.

Cuvântul „popor” are în științele politice mai multe registre de sens, în funcție de tradițiile politice. „Demos”, în Grecia, desemna totalitatea locuitorilor din Cetate. Cuvântul „popor” poate avea și un sens politic, de „națiune suverană”; președintele Statelor Unite Abraham Lincoln vorbea de un „guvern al poporului”, controlat de popor, în serviciul poporului. Cuvântul „popor” poate avea, de asemenea, un sens civic de „popor cetățean”; este cazul tradiției republicane franceze, a cărei deviză este „egalitate, fraternitate, libertate”. Există și un sens cultural și etnic al cuvântului, așa cum este înțeles în tradiția etnologică germană, unde „Volk” desemnează neamul, destinul comun. Poporul poate avea și sensul social de „popor clasă”, cei subordonați, dominați, cei mici față de cei puternici; aceștia pot fi muncitorii, agricultorii, provincialii, micii salariați.

 

Și ce este populismul?

Populismul este un fel de democrație directă a poporului. Dar și populismul poate juca în mai multe registre de sens. Cele două cuvinte, „popor” și „populism”, fac parte din cuvintele-valiză, în care fiecare pune ce crede, fără să se explice. Valiza este vizibilă, conținutul ei, nu.

În secolul trecut, hitlerismul evoca poporul, neamul, rasa ariană și populismul de dreapta a luat forma unei convergențe iraționale către o voință unică, Führerul. În cazul revoluției comuniste din Rusia țaristă, populismul de stânga a luat forma revoluției sângeroase contra țarismului.

În lumea de azi, populismul exprimă mai degrabă o convergență de solidarități în jurul unor aspirații colective, uneori inconștiente. Există un populism de stânga, cum există un populism de dreapta. În cazul noului președinte al SUA, Donald Trump, solidaritatea s-a focalizat în jurul protecționismului națiunii și al măreției națiunii americane. Populismul de stânga ia forma luptei sociale contra oligarhiei industriale și financiare, contra multinaționalelor. Este cazul Syriza în Grecia, Podemos în Spania și La France Insoumise (Melanchon) în Franța.

Și, pentru că scena politică este un spectacol care se reinventează, unii analiști politici vorbesc și despre un populism centrist. Este cazul mișcării En Marche (Emmanuel Macron) în Franța, candidat al centrului. Centrismul de azi înseamnă nici dreapta, nici stânga. Alegerile prezidențiale din Franța sunt un exemplu și mai clar decât alegerile din Statele Unite de ceea ce înseamnă un candidat al populismului centrist: o personalitate din afara partidelor care este impusă mediatic și nu are un program, ci are o „viziune”. Un candidat al elitei, un produs nu al meritocrației sau al succesului personal, ci un produs fabricat de elite și pentru elite. Iar elitele au ales mondializarea și neoliberalismul.

 

Să vorbim și despre şeful populist

El vrea să stabilească o legătură directă cu poporul. Dacă în perioada electorală, sondajele evaluează performanța candidaților în funcție de trei dimensiuni, partidul pe care îl reprezintă candidatul, programul și personalitatea candidatului, șeful populist mizează pe personalitatea sa. Nu vorbește despre „ceea ce este”, ci despre „ceea ce ar trebui să fie” și despre „ceea ce el vrea să fie”. Nu obiectivitatea contează, ci viziunea sa asupra realității. Șeful populist se declară uneori victima jurnaliștilor, pentru că aceștia verifică faptele, îi compară și-i analizează declarațiile. El preferă să se adreseze patetic poporului.

Un șef populist încearcă o retorică prin care să se identifice cu masele. El indică Binele și Răul, el îi arată mereu cu mâna pe dușmani. Dușmanii lui sunt și dușmanii poporului. Deviza șefului populist este: „Eu sunt voi”. Un șef populist se prezintă ca un Salvator: totul merge prost, cu mine veți avea căi însorite, eu vă aduc speranța. Discursurile lui sunt profetice. Pentru un șef populist, politica este „El”. Și El este unic, extraordinar, excepțional; el nu negociază, el decide, el își validează voința prin decrete și ordonanțe. El se crede zeu atotputernic. De altfel, un șef populist nu are încredere în nimeni, așa încât își va angaja prietenii și membri ai familiei.

Șeful populist nu suportă glumele la adresa lui. Vorbește popular. Iubește poporul, pentru că, spune el, poporul îl iubește, iar el vorbește în numele poporului.

Vocabularul și gramatica unui şef populist sunt simpliste. Adesea, el are un vocabular sărac, redus și repetitiv. Dar limbajul său este colorat, patetic, bogat în excepții gramaticale. De altfel, lingviștii și traducătorii au probleme să-i traducă discursurile. Ce spune un șef populist nu se poate traduce într-un limbaj neutru. Spusele lui se adresează inconștientului colectiv, unor sentimente și resentimente ascunse. Cum să traduci ce spune şeful populist? Când candidatul Donald Trump spune „Make America Great Again!” (devenit repede în SUA un acronim: „MAGA”), America latină traduce cu un „Arriba America! (Sus America!)”, iar presa francofonă cu : „Să îi redăm Americii măreția ei!”.

Dar viitorul unui şef populist este incert. Când promisiunile de a salva poporul întârzie, când erorile lui duc la catastrofă, șeful populist devine propria sa caricatură. Poporul, numit uneori și imbecilul util al democrației, poate avea reacții imprevizibile. El se poate debarasa de şeful populist care i-a înșelat așteptările. Un astfel de moment suprem al Istoriei s-a petrecut în România, când poporul și-a revărsat ura acumulată în 24 de ani împotriva lui Ceaușescu, „Conducătorul iubit”.