CULTURA LITERARĂ

Augustin Buzura prin labirintul timpului și al istoriei

Constantin Cubleșan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf

 

Vasile Pistolea, Augustin Buzura. Cruciada pentru adevăr, Editura Tim Reșița, 2016

O sinteză bine articulată asupra generației ʼ60, datorată lui Vasile Pistolea, reprezintă, în fapt, cadrul, marcat cu tușe grave, necesar fixării, în centrul acestuia, a profilului romancierului Augustin Buzura, cel care, după aprecierea criticului, alături de Marin Preda și D.R. Popescu, surprinde în proza românească „cea mai spectaculoasă aventură a artei secolului XX: aceea a vieții labirintice, văzută ca o carceră, în care existența umană este condamnată la o «imposibilă întoarcere», fiindcă toate drumurile duc la moarte”. Operele prozatorilor asumați acestei generații (în care sunt integrați George Bălăiță, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Constantin Țoiu, Petre Sălcudeanu, Sorin Titel, Nicolae Breban ș.a.) sunt, adaugă autorul studiului, „meditații grave asupra sensului vieții prin labirintul timpului sau al istoriei, care conturează o geografie morală și realizează, în prelungirea tradiției, cronica unei lumi”. E o altă perspectivă de reprezentare estetică a lumii față de perioada proletcultistă („Școala literară proletcultistă”, zice Vasile Pistolea), de care se detașează prin impunerea unei atitudini recuperatoare a tradițiilor naționale, refăcând legăturile cu modernismul interbelic, recâștigând „statutul estetic pentru toate genurile literare”. Lecturile însele aduc în atenție operele interzise în „perioada fundamentalistă” ale unor autori autohtoni și străini, ceea ce permite scriitorilor tinerei generații „o infinitate de combinații și procedee imagistice pe axa sintagmatică, de construcție și o mulțime de semnificații/simboluri, de adâncime pe axa paradigmatică a limbajului […] fiecare din prozatorii grupării reușind să impună un spațiu literar, un model de personaj și o formulă narativă originală”. Enunțiativ se trece în revistă spectacolul contribuției fiecărui prozator în parte, oprindu-se în cele din urmă asupra personalității lui Augustin Buzura, ceea ce și constituie obiectul cercetării.

Perspectiva sintetică se îmbină armonios cu perspectiva analitică, aplicată fiecărui roman în parte, într-un discurs descriptiv minuțios, cu atente contextualizări atât în opera romanescă a lui Augustin Buzura, cât și în cea a congenerilor. Pentru exeget, prozatorul a izbutit să realizeze o „echilibrată simbioză între scriitura aventurii și aventura scriiturii”, dintre toți el reprezentând vocea cea mai profund marcată de „obsesia eticului”, explorând toate mediile sociale ale României postbelice, astfel alcătuind „cronica dramatică a unei societăți deformate sub presiunea mecanismului aberant al utopiei totalitate, dar și oglinda vie a moravurilor epocii”. El realizează astfel „o radiografiere a societății românești din perioada totalitarismului, cu maladiile sale congenitale și formele de destructurare/alienare ale ființei umane. Prioritare rămân, în analiză, raporturile dintre individ (care-i lipsit de posibilitatea opțiunii pentru o formă sau alta de existență) și colectivitate, care trăiește o teribilă dramă existențială”. Sunt stabilite astfel coordonatele esențiale pe care se așază romanele lui Augustin Buzura, luate în atenție mai apoi, pe rând, în ordinea apariției lor și detaliindu-le subiectele, intriga fiecăruia în parte, cu eroii care, structural, se continuă dintr-unul în altul, probând fațete diferite ale acelorași profiluri morale și atitudinale.

„Absenții” (1970) este un roman „organizat pe coordonatele timpului interior, al introspecției personajului”, într-o „tehnică a planurilor paralele”, unul fiind acela al dramei conștiinței individuale, alta dezvăluind „drama unei lumi” întregi. Eroul simte acut „sentimentul morții psihice, teroarea timpului și nevoia obsedantă de ordine”, toate acestea ca „obsesii majore ce-l apasă și-l trezesc la realitatea neprimitoare a camerei sale în care se retrage la modul simbolic.

Cu „Fețele tăcerii” (1974), romancierul extinde aria investigației, de la „cadrul existenței individuale” la „orizontul social și istoric al colectivității”. Este abordată tema colectivizării, sub aspectul istoriei dramatice a satului, personajele având „valoare exponențială” într-o „carte răscolitoare despre tăcerea unei lumi intrată în impact cu istoria”, omul neavând posibilitatea „să opteze pentru o formă sau alta de existență, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de «jocul» irațional și, deseori, brutal al istoriei”, romanul ilustrând epic acest joc.

„Orgolii” (1977) își propune să realizeze o „cronică a lumii universitare”, analiza introspectivă lăsând mult loc investigației sociale. Urmărind modul în care evoluează personajele romanului, Vasile Pistolea face următoarea observație în legătură cu doctorul Ion Cristian, eroul central: „A fi tu însuți, a trăi cu adevărat conform structurii și naturii tale, a gândi și a spune ce crezi – este obsesia supremă a creației lui Augustin Buzura, pe care prozatorul n-o putea încredința decât unui personaj cu același statut social ca și cel al autorului”. Ion Cristian, conchide exegetul, este „o conștiință lucidă și reflexivă”.

„Cronica mediului muncitoresc” este substanța romanului „Vocile nopții” (1980), afirmă Vasile Pistolea evaluând judicios evoluția fiecărui personaj în parte și specificul mediului din care acesta provine. Preocupat de noutatea construcției romanești pe care Augustin Buzura o propune, autorul concluzionează: „segmentată în 15 capitole și subtil orchestrată într-o varietate de tonuri și nuanțe”, intriga „derulează «filmul» unei existențe frământate, marcată de teamă și teroare psihică, dar cuprinsă deopotrivă de nevoia imperioasă de certitudini și adevăr. Subsumată tehnic neorealismului proustian, bazat pe funcția recuperatoare a memoriei, narațiunea urmează meandrele memoriei afective, cu numeroase reveniri în timp și salturi bruște în spațiu”. Urmărind, așadar, noutatea abordării epice, criticul schematizează planurile de abordare ale romancierului pe mai multe registre ale scriiturii: „lirismul tensionat” al iubirii dintre protagonist și ziarista Violeta (marcat de „accente eseistice”, apoi dintre procedeele utilizate fac parte „dialogul grav acuzator”, „argoul persiflant și savuros”, „limbajul trivial, de mahala”, al potențaților vremii („lumea ștabilor”), „monologul dramatic al introspecției interioare”, totul în „alternanța de timpuri și voci narative, de dialog incisiv și monolog confesiv, precum și rafinata artă a învăluirii și acumulării de imagini în care pitorescul de limbaj și situații se îmbină armonios cu verva ideatică și viziunea dramatică de ansamblu”, toate acestea demonstrând „o mare virtuozitate stilistică din partea autorului”. Observația aceasta fiind valabilă pentru toate scrierile romanești ale lui Augustin Buzura, după cum ne încredințează Vasile Pistolea prin analiza oarecum didactică pe care o face tuturor romanelor acestuia. Interesantă este și observația asupra personajelor lui Buzura: „aproape toți eroii apar, încă din primele pagini ale cărților, obosiți și derutați. Este oboseala unei lupte inegale în care ei au dat totul și n-au primit, în schimb, nimic”.

Dintr-un proiectat ciclu anunțat de Augustin Buzura, „Zidul morții”, nu s-au împlinit decât două romane: „Refugii” (1984) și „Drumul cenușii” (1988). În primul se realizează „radiografia unui eșec individual în dragoste, dar cu valoare simbolică pentru lumea pe care o traversează (eroii, n.n., Ct.C.), în căutarea frenetică de sine”. Cel de al doilea, prezentând „o construcție epică extrem de ingenioasă” („Tehnica reconstituirii epice ne amintește de cea a «textualiștilor» generației ʼ80”), e „un scenariu secvențial – observă Vasile Pistolea – ce pare scos de sub regimul convenției și al ficțiunii”, ce duce spre „literatura «autenticității» promovată de Camil Petrescu”. Tocmai de aceea, exegetul consideră că „Drumul cenușii” „este, în plan simbolic, drumul scrierii romanului, parcurs în sens invers de personajul port-voce a scriitorului. Pe lângă tehnica retrospecției și a vocilor paralele, prozatorul recurge și la tehnica suspansului, specifică romanului polițist”. E remarcată, așadar, schimbarea profundă în optica de abordare a problematicii contemporane pe care o propune Augustin Buzura: „Dacă în celelalte cărți Augustin Buzura surprindea doar consecințele dictaturii în planul moral și afectiv al eroilor, aici scriitorul demontează și demistifică structurile unui mecanism aberant ce a dus la falsificarea gravă a destinelor umane. Subiectul cărții, înțesat cu numeroase meandre, este condus cu multă abilitate de prozator pentru a reuni toate firele lansate în «Refugii». Procedeul reluării personajelor oferă unitate structurală celor două romane ale ciclului, potențând impresia de real”.

După 1989, criticul nu observă schimbări esențiale în construcția romanescă a lui Augustin Buzura și nici în cea privitoare la abordarea problematicilor contemporane. „Recviem pentru nebuni și bestii” (1998) „amplifică și nuanțează tematica prozei sale”, realizând o radiografiere a societății românești din ultimii ani ai perioadei dictaturii ceaușiste continuată cu observarea primilor ani de după Revoluție. Romanul se vrea „o solidă dezbatere etică și de filozofie a existenței”, eroul trăind „sentimentul unei imense frustrări și al unei cumplite dezamăgiri”. Ziaristul Matei Popa „scrie pentru a-și striga neîncrederea în semeni, strigătul fiind o formă de a se ușura de disperare”. Privind panoramic romanele de până la această dată, evoluția eroilor acestora, Vasile Pistolea trage o concluzie ce merită a fi reținută datorită pătrunzătoarei observații analitice:„Prin îndeletnicirea de ziarist, de profesionist al scrisului, Matei Popa simbolizează alături de Dan Toma din «Fețele tăcerii» și Adrian Coman din «Drumul cenușii», memoria literaturii care depozitează adevărul și depune mărturie peste timp despre oamenii acestor locuri și agresiunile istoriei. Ei reprezintă o parte din «ficționarii» generației, animați de un imperativ etic superior: cel al purificării istoriei prin scris”.

Un roman cu pronunțate accente autobiografice consideră a fi „Raport asupra singurătății” (2009), construit „pe tehnica inserției sau a povestirii în ramă”. Prin profunzimea analizei „meandrelor sufletului uman”, romanul este încadrat în seria analitică a romanelor interbelice datorate unor Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban sau Mihail Sebastian.

Analiza sistematică a romanelor lui Augustin Buzura de către Vasile Pistolea se face practicând poate cel mai meticulos discurs descriptiv. Dar, tocmai această detaliere anatomică îi prilejuiește, în final, posibilitatea unor concluzii sintetizatoare demne de tot interesul prin fixarea romancierului în contextul amplu al fenomenului literar contemporan. „Niciunul din dintre confrații generației sale – spune Vasile Pistolea – n-a exprimat mai acut problemele grave ale vieții omului în perioada Utopiei ca Augustin Buzura. Toate romanele sale sunt solide dezbateri pe teme etice și de filozofie ale existenței. În acest sens, ele constituie cel mai teribil strigăt, din literatura noastră postbelică, împotriva alienării, mistificării și falsificării condiției umane […] pentru Augustin Buzura scrisul este o jertfă continuă, căci «e véritable destin dʼun grand artiste est un destin de travail»” (Gaston Bachelard). Și Vasile Pistolea adaugă: „proza lui, o formă de meditație asupra condiției umane și asupra istoriei […] literatura lui este, în acest sens, literatura strigătului disperat ce-și are obârșia într-o strălucită tradiție transilvăneană. Ea ne relevă dramele, întrebările, spaimele și aspirațiile dureroase prin care un popor și-a plătit și câștigat prețul libertății”.

Investigația analitică a romanelor lui Augustin Buzura, efectuată de către Vasile Pistolea într-un studiu ce urmează cu severitate linia critică discursiv-tradițională este, poate, cel mai aplicat demers de evaluare în profunzime a unei formule epice moderne care a influențat enorm, dacă nu cumva chiar decisiv, scrisul românesc din cea de a doua jumătate a secolului  douăzeci.