CULTURA CINEMA

Cannes 2017 . Șușoteli și îngrijorări la o ediție jubiliară

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

Noua ediție a Festivalului Internațional al Filmului de la Cannes este una jubiliară, a 70-a. Aceasta se va desfășura, ca de obicei, în luna mai, între 17 și 28. Ca la mai toate manifestările din lunga sa istorie, momentele de dinaintea serii inaugurale sunt pline de suspans. Fie că este vorba despre configurația selecției, fie despre cum arată un afiș, fie că, pur și simplu, lumea se întreabă de ce aceiași abonați sau de ce atât de puțini (să zicem, cazul acestui an). În 2017 însă, ansamblul general prezintă deja, înaintea comentariilor devenite tradiționale, o serie de alte aspecte. Șușotelile de duzină încep să pălească, umbrite de îngrijorări de cu totul altă natură. Se stă cu ochii pe câteva butoaie de pulbere. Între acestea, evenimentele din Siria, dar și mai îngrijorătoarea tensiune legată de spațiul nord-coreean. Nu sunt de dat la o parte nici reacțiile cotidiene ale lui Donald Trump și nici acumularea de arme din mai multe zone în care se poate ivi un pericol iminent. Sunt și lucruri din incinta franceză a festivalului legate de alegeri. Se întreba, cu obișnuita-i ironie sobră, dar cu îndreptățire, președintele festivalului, Pierre Lescure: „Vom avea, în Franța, un președinte ori o președintă?” Oricare ar fi noul ocupant al poziției, ales deja la ora Cannes-ului, este așteptat pe Coasta de Azur cu speranța că va veni, așa cum au făcut-o și alți președinți ai Franței. Dincolo de aceasta, rămâne de dorit ca festivalul să aibă parte de liniște, odată cu întregul glob pământesc, iar formațiunile antitero (republicane, regionale, municipale) de la fața locului să asigure o bună desfășurare, ca și altădată, firește.

Cu mereu inspiratele, necesarele și așteptatele sale adăugiri, Thierry Frémaux, delegatul general, a ținut să precizeze, încă de la tradiționala conferință de presă cu devoalarea listei principale, că, de fapt, filmele sunt politice, iar nu festivalul. Așa să fie? Da, până la un punct. Până acolo unde festivalul, în întregul lui, nu poate depăși linia realistă care l-a consacrat. S-a oprit înainte de a începe, în preziua declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, și a fost reluat după. Primele ediții se voiau imaginea unei actualități imediate, neo-realistă, cu dovezi ale tragediei din al cărei coșmar Europa abia scăpase. Cu timpul s-a mai eliberat din această chingă. Organizatorii au încercat să nu cenzureze, atenți mereu la sensibila dinamică a democrației. Inevitabil au apărut, firave, și infiltrații ale altor tendințe, însă, chiar și așa, Cannes-ul și-a păstrat nu doar anvergura, dar și demnitatea dintotdeauna, fie că o estimăm în plan ideologic, fie că o apreciem din punctul de vedere al esteticii filmului, deloc oarecare. Nu-i ușor să împaci, cum se spune, și capra, și varza. S-a accentuat valoarea cinematografului de autor, lăsând destule pagini libere pentru inevitabilul și mult gustatul glamour. Cam pe aici și stă originalitatea unuia asemenea festival, în reușita împăcării dintre creativitate și spectaculozitate. Pe această pârghie, background-ul său, ca industrie culturală, a cucerit în egală măsură un public planetar, mai mult sau mai puțin dispus la compromisuri.

Să intrăm, însă, în detaliile actualei ediții. Sunt, de pildă, și noutăți, și ezitări, și imposibilități de a participa, din varii motive. Programarea se concentrează, oare, după cum s-a tot zis – și după cum s-au năpustit să spună unii comentatori puțin de tot binevoitori – pe un anumit eșichier, alimentat de exclusivismul umbrelei tradiționale, în evidență festivistă? În delicata simbioză a autoreferențialității, Cannes-ul știe, totuși, să se respecte, păstrând măsura, adică invitând în „palmdoriadă”, de pildă, și un grec, pe care cârtitorii l-au găsit dubios, Yorgos Lanthimos. Previzibil era un altul. Mai e și cazul „unguresc”. Pe listă a apărut Kornel Mundruczo, neintrând în competiție alt nume vehiculat. Au fost multe alte ediții, jubiliare sau nu, în care doza de circumstanțialitate a trecut ca admisibilă. Lucid și prudent, Cannes-ul septuagenar nu riscă și nu șochează. Elimină cu precauție, precum un atac american, reducând efectele secundare. Alteori se lasă convins de problemele judiciare ale unei producții. A se vedea cazul lui Abdellatif Kechiche, deținător al unei Palme dʼOr, pentru ambiental-sulfurosul „Viața Adelei”, având, de necrezut și de nedorit, unele probleme cu France-Télévision, întrucât a realizat două filme în loc de unul (se vorbește chiar de un al treilea posibil), adaptând un roman, dar neîncadrându-se în rigorile dreptului de autor. Toată lumea este însă optimistă. Regizorul, în primul rând, dacă e să ne luăm după afirmațiile sale dintr-un interviu apărut în „Nice Matin”. Cineastul franco-algerian speră că va fi inclus în competiție, dar… în 2018. Se scrie și se vorbește, de asemenea, despre experiența de laborator a promovării serialelor. Sunt trei nume mari care pledează la această ediție. David Lynch vine cu anxiosul „Twin Peaks”. Autoarea „Pianului”, Jane Campion, un clasic al cinemaului australian, propune, de astă dată, o realitate virtuală cu „Top of the Lake”. Alejandro Gonzales Inarritu prezintă șapte minute dintr-un experiment intitulat „Carne y Arena”. Dacă e să rămânem la domeniul noutăților, să nu trecem peste disputata manifestare (un contraconcurent serios , dar perdant – municipiul Lille) „Cannes Séries”, preconizată pentru aprilie 2018. Este mai mult decât o ambiție personală a noului primar al Cannes-ului, David Lisnard, în încercarea de a se constitui într-o replică la MIP TV, târgul producțiilor audiovizuale, însă fără a dori să se transforme într-o competiție, rămânând, cel puțin deocamdată, la etapa dezbaterilor și a proiectării unui considerabil număr de titluri (vreo 200). Fără să mai amintim că Pierre Lescure, președintele festivalului, a menționat inițiative similare sub forma „Filmes de Cannes”, fiind vorba, deocamdată, doar de două în lume: una de rapidă inspirație bucureșteană, cealaltă plasată în însorita Argentină.

La capitolul „șușotelilor” ar mai intra și destul de mult comentata „fotoșopare” a imaginii Claudiei Cardinale de pe afișul ediției. O avalanșă de „tweet”-iști, dar și destui jurnaliști în căutare de subiecte au cutezat să amendeze standardizarea printr-un formataj pe cât de îndrăzneț, pe atât de artificial. Nepermisibil, carevasăzică.

Este de luat în seamă, fără îndoială, participarea filmelor biografice, și nu doar pentru că sunt consacrate unor personalități de prim-plan. Ele poartă și semnătura unor iluștri cineaști și, în plus, beneficiază de participări actoricești peste care nu se prea poate trece cu vederea. Iată, insurgentul de acum aproape patru decenii, cel care, în 1968, se agăța de cortină făcând să rămână închisă ediția respectivă, este evocat printr-un film, „Le Redoutable”, în regia lui Michel Hazanavicius. Este o viziune pesemne subiectivă, datorată Annei Wiazemsky, actriță și romancieră, căsătorită cu Godard între 1967 și 1979. Și Jacques Doillon semnează un „biopic”, al cărui titlu, „Rodin”, ne scutește de alte comentarii. Să nu uităm că și „Barbara” al lui Mathieu Amalric se încadrează în același gen.

Este anul unei actrițe încă în mare vogă: Nicole Kidman. La aceezși categorie a stelelor incontestabile va fi prezentă la Cannes și Isabelle Huppert. În competiția oficială o vom revedea pe actrița franceză într-un film al sud-coreeanului Hong Sang-soo, „The Day After”. Într-o secțiune paralelă apare în „Camera lui Claire”, turnat anul trecut, chiar în timpul festivalului.

Ca de obicei, în mod cu totul meritat, cinematografia franceză este bine reprezentată și în 2017. Arnold Deplechin va deschide festivalul cu „Les Fantomes dʼIsmail”, aducând pe ecran și la ceremonia de urcare a treptelor colorate în roz un evantai de vedete franceze: Charlotte Gainsbourg, Marillon Cottiard, Mathieu Amalric, Louis Garrel (fără perucă de astă dată). Un alt fost premiat, Laurent Cantet, vine cu ultimul său film, „Atelierul”. Să nu uităm să-l menționăm pe provocatorul, dar foarte talentatul, François Ozon, al cărui film, „Amantul dublu”, considerat de Thierry Frémaux ca fiind „hitchcockian”, ne prilejuiește reîntâlnirea cu Jacqueline Bisset.

Nu lipsesc subiectele fierbinți: criza refugiaților, evocarea popoarelor migratoare, în viziunea unei documentariste preocupate de temă, Vanessa Redgrave. Nu lipsește destinul lui Elvis Prisley, corelat cu alegerea lui Donald Trump. Cum nu lipsește nici o imagine a evenimentelor din Napalmun, tabloul zguduitor al copiilor-soldați din Africa.

Cannes-ul știe să-și „recalandreze” programele. Nu sunt filme din China, incredibil. Nici din România, din păcate. Sunt însă din perimetrul slav: din Ucraina (Serghei Loznița, „A Gentel Creature”), din Rusia (Andrei Zviaghințev, „Loveless”). Mai puțin „abonați”, este adevărat, dar, de pildă, nu te poți lipsi de un dublu „palmdorizat” pe nume Michael Haneke, chiar dacă unii l-au ironizat deja pentru banalitatea titlului filmului său de acum, „Happy end”, care, în plus, se pare a fi o privire autobiografică. Nu-i de neglijat nici Alexandre Payne. În „Downsiging”, ni se propune un sciencefiction în notă comică despre un bărbat care, sperând într-o a doua viață, o repetă, de fapt, pe prima. Dificil de făcut pronosticuri. O vom menționa, însă, pe Sofia Coppola, care vine cu „Le Proies”, un remake după un film de la 1971, avându-l cap de afiș pe Clint Eastwood. Povestea unui soldat nordist, găzduit – în timpul Războiului de Secesiune –, la un colegiu de fete, beneficiază de o distribuție specială: Colin Farrel, Nicole Kidman, Elle Fanning, Kirsten Dunst.

În încheierea acestui preambul la ediția 2017, ar fi de asemenea de amintit că, după cum se promisese la conferința din 13 aprilie 2017, se vine, ca de obicei, cu completări ale listelor. Apare un nou titlu la secțiunea pentru Palme dʼOr, iar, în afara competiției, a fost invitat și Roman Polanski, cu al său „După o poveste adevărată”, avându-le în distribuție pe Emmanuelle Seignier și Eva Green. Mai sunt pagini necunoscute privitoare la programul omagial al ediției, în care a fost deja inclus André Téchiné, cu „Nos années folles”, un remember necesar, pesemne emoționant (vom vedea), fiind preconizat și un „ciné-concert” al lui Tony Gatlif, care, la „Cinéma de la Plage”, va fi prezent și la proiecția filmului său „Djam”.

Atât deocamdată.