Sari la conținut

Doctori în necunoscut sau despre falsa competenţă, de Valentin Protopopescu

CULTURA PSI

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Doctori în necunoscut sau despre falsa competenţă

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

În urmă cu ceva vreme, un distins profesor de logică şi filosofie greacă mi-a povestit o întâmplare pe seama căreia s-a amuzat copios. Abia revenise din Franţa, unde fusese găzduit de nişte prieteni. Gazda sa avea un „psy” la care mergea de câţiva ani. În săptămâna în care profesorul român locuise la ea, într-una din zile, femeia revenise acasă pradă unei surescitări teribile. Mirat şi îngrijorat, acesta a întrebat-o dacă nu cumva se petrecuse ceva rău. „Nu, dimpotrivă, dar sunt îngrozitor de fericită căci astăzi psihanalistul meu, conducându-mă la plecare spre uşă, mi-a zâmbit”. Profesorului de logică i se păruse extrem de caraghioasă o asemenea reacţie. Uman, fusese „terifiat” de ceea ce i se părea a fi îngrozitoarea discrepanţă dintre cauză şi efect: un banal zâmbet generase o stare intensă, cosmică aproape, de fericire!

Mărturisesc că nu i-am împărtăşit surpriza şi nici amuzamentul. Pentru că eu însumi mă găseam la acea dată pe un divan psihanalitic (ce-i drept, nu la Paris, ci la Bucureşti), înţelesesem fără probleme dimensiunea trăirii acelei doamne, în fapt un banal semn al transferului pozitiv pe care pacienta îl punea în operă faţă cu analistul ei. În schimb, cu adevărat simptomatic mi s-a părut felul în care un om „normal”, un intelectual obişnuit, nededat la tot ce înseamnă univers psi, interpretează un fapt consumat în registrul curei psihanalitice. Reacţia profesorului bucureştean de filosofie era tipică pentru „inocentul” în materie de psihanaliză. Dacă vreţi, era opinia insului de bun simţ, înzestrat cu fler şi capacitate de observaţie, dar mai ales cu un umor sănătos. Acestuia i se păruse disproporţionată fericirea franţuzoaicei în raport cu un gest banal, pe care îl facem de câteva zeci de ori pe zi: zâmbetul. Însă el nu putea să înţeleagă amploarea trăirii pe care relaţia simbolică dintre terapeut şi pacient o poate genera. Fireşte că din exterior întâmplarea citată este caraghioasă, simpatică, ciudată sau pur şi simplu ininteligibilă. Dar de unde să ştie un neofit, care deschisese probabil de câteva ori în viaţă un volum semnat de Freud, cu ce se „consumă” faptele psihanalizei clinice? Iar reacţia profesorului, după cum spuneam, este simptomatică pentru mulţi, prea mulţi intelectuali români ai momentului, care privesc când cu condescendenţă generoasă, când cu neînţelegere răuvoitoare tot ce ţine de registrul psihanalizei.

Că nu bat câmpii o pot demonstra într-un chip banal, răsfoind pur şi simplu revistele noastre literare, câte mai sunt şi acelea. Foarte rar se întâmplă să citesc fie şi o frază coerentă şi nebelicoasă ori necomplezentă referitoare la psihanaliză. Până şi scriitorii, mai cu seamă critici şi eseişti, cu ceva lecturi în domeniu (mai subţirele ori chiar mai substanţiale) e imposibil să nu se amuze de ceea ce ei consideră a fi „micile” aberaţii, fantasmagorii şi exagerări ale actului psihanalitic. Însă de unde vine atâta suficienţă? Care este sursa unei priviri executate de la o asemenea altitudine intelectuală (şi morală, în cele din urmă)? De ce un enunţ sau un gest al unui psihanalist trezeşte hilaritatea sau, în cel mai bun caz, o vagă urmă de simpatie generoasă?

Pur şi simplu din teamă şi neînţelegere. Şi, natural, dintr-o profundă ignoranţă. Iar respingerea maximă, atunci când se pune problema ca un subiect din interiorul universului analitic să protesteze principial faţă de cohorta de răutăţi, colportări şi execuţii puse în operă în raport cu invenţia freudiană, constă într-o frază de tipul: „Păi sigur, atunci când sunteţi contestaţi şi dezvăluiţi ca impostori, veniţi şi trageţi oblonul spunând «asta-i rezistenţă»!”.

Este ca şi cum unui chirurg, logician sau teoretician literar i se permite să vorbească în jargonul domeniului său, folosind licit conceptele din „dotare”, în vreme ce psihanalistului i se refuză dreptul de a accesa limbajul tehnic specific sub motivaţia de caracter aberant. Sau ininteligibil. Sau delirant. Este ca şi cum unui matematician, semiotician ori fizician i s-ar permite să vorbească legitim despre experienţa ce-i defineşte orizontul profesional, în timp ce psihanalistului i se contestă acest elementar drept pornind de la prezumţia de impostură, rea-credinţă şi non-pertinenţă empirică. Însă ceea ce mi se pare extraordinar şi chiar halucinant este nonşalanţa cu care (până la urmă) neofiţii din diferite zone ale registrului intelectual de la noi îşi permit să formuleze judecăţi de valoare asupra unor realităţi care-i depăşesc considerabil. E dreptul cutărui critic literar să-şi dea cu părerea asupra corectitudinii stilistice sau logice ale unei alegaţii formulate de un shrink, dar de unde are criticul în cauză instrumente să aprecieze conţinutul empiric, clinic, terapeutic al respectivei formule? Comportamentul acesta înseamnă în sine un derapaj extrem de grav. Ce etică a actului judicativ? Ce obligaţie cognitivă de a frecventa în chip pertinent un registru pentru a putea abia apoi să-l descrii, analiza şi interpreta? Acestea sunt comandamente gregare, la care criticul român nu se înhamă, căci dânsul este un aristocrat al intuiţiei şi un campion al empatiei conceptuale (adică „le vede din prima”, a priori!). Aşa se face că într-o ţară devastată de simptome nevrotice şi de comportamente borderline, dacă nu chiar de conduite psihotice, psihanaliza şi psihoterapiile provenind din obedienţa sa sunt dispreţuite, iar mulţi scriitori şi critici se „dau” drept lumini ale naţiei. Dar probabil că este coerent ce se întâmplă: la aşa simptome, aşa modele de sănătate. Nu-i aşa?

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.