CULTURA ECONOMICĂ

Piaţa muncii, între acumulări şi confirmări

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

Revenirea „în forţă” a dezbaterilor referitoare la apariţia unei autentice crize a pieţei muncii din România ne readuce în atenţie butada potrivit căreia tema este atât de „simplă”, încât nu ajunge o mare bibliotecă s-o trateze. Bineînţeles, controversele se concentrează pe inventarierea erorilor comise de-a lungul multor ani şi mai puţin pe soluţii care – culmea! – în majoritatea lor nu trebuie inventate.

 

Regula şi excepţia

Aproape zilnic presa de specialitate publică informaţii şi comentarii privind deficitul de personal (cu o gamă largă de calificări), atât la nivelul entităţilor economico-sociale, cât şi la scară naţională. Şi aceasta, în pofida faptului că am avut şi avem parte de sute de reglementări în domeniul învăţământului, că s-au cheltuit miliarde de euro pentru programele de asigurare a resurselor umane, că s-au adoptat legi pentru stimularea angajării, în special în cazul tinerilor ş.a.m.d.

În tot acest timp (să ne limităm la perioada tranziţiei spre economia de piaţă), au apărut şi s-au consolidat experienţe care au rezistat şi rezistă la examenul practicii. Întrucât este cazul să evităm „publicitatea mascată”, nu voi preciza numele firmelor la care mă refer, dar, în definitiv, ceea ce contează sunt faptele, performanţele.

Mai ales în sectorul industriei, numeroşi întreprinzători au încheiat parteneriate viabile cu diferite instituţii de învăţământ (inclusiv profesional, atât cât a existat şi mai există) pentru pregătirea forţei de muncă necesare într-o viziune strategică. În perioada de vârf a crizei, nu numai că nu au redus cheltuielile cu pregătirea personalului, ci le-au majorat în vederea acoperirii nevoilor anticipate în vederea relansării activităţii. Acum, nu se găsesc în rândurile celor care se plâng că nu au suficienţi angajaţi pentru a-şi onora comenzile certe. Asemenea experienţe reprezintă, desigur, excepţia, nu regula, iar extinderea lor i-ar scuti pe ceilalţi, covârşitor majoritari, de îndeletnicirea atât de păguboasă de a-şi justifica propriile erori.

 

Deschideri şi limite

Într-un clasament comunitar, ţara noastră se află, la multe capitole specifice pieţei muncii, pe ultimele locuri în ceea ce priveşte viteza de reacţie la provocările pe termen lung. Bunăoară, în urma unor investiţii substanţiale în materie de informatizare, nu s-au înregistrat în multe dintre componentele sectorului public rezultate notabile în privinţa reducerii cheltuielilor cu personalul. Sigur, nu se poate discuta otova, în condiţiile în care există domenii cu deficit şi altele cu excedent de angajaţi „la stat”. În plus, sunt de aşteptat dereglări în urma sporurilor salariale, tot otova, pe întregul sector public.

Este numai un aspect. Tot experienţele evocate indică o varietate de soluţii ce se constituie în antidot la stările de fapt negative acutizate în ultimul timp. O importantă rezervă în vederea acoperirii necesarului constă în transformarea unui număr tot mai mare de contracte pe timp limitat în altele permanente. Există şi alte practici utile, cum ar fi crearea de posibilităţi de a se ocupa alternativ funcţii care impun calificări diferite (dar, de obicei, înrudite), oferirea de servicii integrate, în special din domeniul contabilităţii, atragerea de personal calificat şi înalt calificat cu acordarea nu numai de salarii mai mari, ci şi de facilităţi pentru activităţi flexibile, personalizate, mai cu seamă în sfera socială.

Nu mai puţin interesante sunt, de data aceasta în sectorul public, iniţiativele unor primari care descurajează nemunca în mediul rural prin stimulente nu numai băneşti, ci şi în natură, în acest sens, imaginaţia edililor fiind… nelimitată.

 

Surse de bine public

Poate că am exagerat cu apelul la exemple, ceea ce estompează posibilităţile de abordare a unor teme de interes mai general, subsumate conceptului de politici publice, fie că se referă la stimularea procesului de creare a unui număr cât mai mare de locuri de muncă, fie că se au în vedere procesele de pregătire şi perfecţionare profesională pentru domeniile în care se înregistrează un deficit sensibil de angajaţi.

Este de domeniul evidenţei că politicile publice actuale în materie de piaţă a muncii nu ţin seama, în suficientă măsură, de necesitatea aşezării raporturilor dintre angajaţi şi angajatori pe baze realiste. Începând cu reevaluarea ponderilor în utilizarea produsului intern brut (acum, capitalul depăşeşte cu mult ponderea muncii), continuând cu necesitatea echilibrării sistemului de taxe şi impozite care tinde să avantajeze în continuare angajatorii şi terminând cu modalităţile de încurajare a tot ceea ce contribuie la ameliorarea relaţiilor interumane directe în entităţile economico-sociale, totul se cere conectat la procesele de integrare şi globalizare (fie că ne convine sau nu, dar realităţile trebuie privite în faţă), cu o privire specială la provocările erei digitale. Viziunea îngustă (să-i spunem pe nume, electoralistă) generează inevitabile politici populiste, adică exact contrariul a ceea ce este necesar, cu adevărat.

Fireşte, nu ne putem cantona în zona iluziilor cu un evident efect anestezic privind posibilitatea eliminării totale a intereselor divergente (să le numim doar aşa) dintre angajaţi şi angajatori, mai ales în sectorul privat, dar şanse de a atenua asperităţile se pot identifica în interesele comune de ordin obiectiv, mai ales în ceea ce priveşte sursele de existenţă ale angajaţilor şi de profit ale angajatorilor. Cum se vede, până la urmă, ajungem tot la nevoia de a avea o viziune strategică. Nicio criză nu poate fi depăşită dacă dăm crezare ultraliberalilor care ne asigură că „piaţa le rezolvă pe toate”. Dar, în cât timp şi cu ce preţ?