CULTURA IDEILOR

Recuperarea identităților

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

Conceperea identităților, etnică și națională, s-a lăsat prinsă în deceniile recente în controversa care îi opune pe cei care cred că societatea modernă erodează identitățile și pe cei care se refugiază comod în trecut. Un pol al controversei este preocupat să deconstruiască mituri, dar reduce identitățile la ficțiuni, iar polul opus apără identitățile, dar le tratează paseist. Erorile ambelor sunt la îndemână.

Ambii poli trec pe lângă reevaluarea ponderii națiunilor care are loc acum. Nici un pol, nici celălalt nu ia în seamă ce spun științele sociale actuale despre identități. Niciunul nu ia act de istoriografia de referință și nu știe aborda identitățile cu mijloace moderne. Să lămurim faptele.

Astăzi, globalizarea resimte nevoia unei corecturi. Înseși Statele Unite ale Americii, care au inițiat dislocarea barierelor vamale și de alte naturi dintre națiuni, operează deja corectura pe direcția reafirmării importanței politicii naționale. Între „statul invadant” și „statul debil”, se alege formula statului răspunzător de starea societății. Globalizarea include astfel tot mai explicit acest stat.

Observăm, de asemenea, că Uniunea Europeană resimte nevoia reorganizării. Unele țări semnalează că nu pot atinge dezvoltarea pe care și-o propun fără rediscutarea integrării care s-a aplicat după 1990. Așa cum arată noile analize, ale unor istorici dătători de ton (vezi Andreas Wirsching, „Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989” [„Democrație și globalizare. Europa din 1989 încoace”], C.H.Beck, München, 2015, pp. 228-229), Europa a ajuns în situația în care modelările postbelice, însuși nucleul acestora, care a fost acordul franco-german, au nevoie de reconsiderări. Franța este chemată să joace un rol propriu, Germania reunificată își regăsește vocația central-europeană, țările Europei Centrale revendică un rol de sine stătător, iar narativii integrării europene se cer schimbați.

A apărut, în orice caz, din multiple direcții, presiunea la o schimbare în evaluarea ponderii națiunilor. O succintă comparație este edificatoare. La începutul anilor nouăzeci, o analiză elocventă (vezi Caterine Durandin, „La France contre l’Amerique” [„Franța contra Americii”], PUF, Paris, 1994) încheia examinarea competiției dintre universalismul american al libertății, drepturilor și schimburilor și abordarea axată pe valorile națiunii, reprezentată de Charles de Gaulle, cu concluzia că primul a învins irevocabil. Nu de mult, o analiză nu mai puțin reprezentativă (vezi Pierre Mannent, „La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe” [„Rațiunea națiunilor. Reflecții asupra democrației în Europa”], Gallimard, Paris, 2006) a arătat cât de mari sunt forțele de integrare, dar și dependența a înseși democratizării de cadrul național.

Argumentarea favorabilă identităților s-a întărit cu observațiile unor cercetări istorice de referință. Acestea au atras atenția (vezi, de pildă, Harold Berman, „Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition” [„Dreptul și revoluția în drept: formarea tradiției occidentale a dreptului”], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) asupra emergenței naționale a componentelor statului de drept. Cu un pas înainte, sociologii (de exemplu, Ulrih Beck, „Macht und Gegenmacht im globalen Zeitalter” [„Putere și contraputere în era globală”], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002) au adus în discuție împletirea dintre național și global în viața societăților actuale și au circumscris rolul statelor naționale pe fondul globalizării. Unii au arătat (spre ilustrare, Saskia Sassen, „Territory – Authority – Rights. From Medieval to Global Assemblages” [„Teritoriu – autoritate – drepturi. De la organizarea medivală la cea globală”], Princeton University Press, 2006) că structurarea globalizantă a lumii actuale are rădăcini în dinamica unor națiuni, încât ceva național la origine a devenit suportul globalizării și al relativizării ponderii statelor naționale din viziunile dominante în ultimele decenii.

Prin toate acestea, o idee își croiește drum: statele naționale au o pondere mai mare decât s-a acceptat în aceste decenii. Se poate spune, fie și numai pe baza argumentelor schițate, că identitatea etnică și identitatea națională sunt reale, dar în alt fel decât socotesc atât simplismul paseist, cât și internaționalismul ce i se opune. Spre deosebire de internaţionalism, identitățile etnică și națională trebuie asumate ca realități. În opoziție cu paseismul, explicația trebuie dată în cadrele științelor sociale actuale. Pozitiv formulat, aceste identități se cer scoase din îngustimea conceperii curente și din topirea în alte identități și aduse sub abordări care le cuprind în teoria modernizării.

Din prima clipă, se impun semnalate o seamă de deducții eronate care privesc identitatea etnică și cea națională. Patru sunt proeminente.

Din logică știm că orice obiect are identitate, ce constă în ansamblul de însușiri constante de-a lungul timpului și caracteristice. Din această premisă s-a dedus că identitatea este oarecum sustrasă timpului. Dimpotrivă, identitățile comunităților sunt produsul istoriei, iar conceperea lor depinde, la rândul ei, de istorie.

Din istorie știm că identitatea etnică a fost tematizată odată cu sesizarea specificului cultural al popoarelor, când limba, raportarea la mediul natural și tradițiile au trecut drept indicii. Din această premisă s-a dedus că identitatea s-ar opri la nivelul limbii și tradițiilor. Or, interacțiunile limbilor se întețesc, iar dezvoltarea nu mai este strict dependentă de tradiții, nici măcar de teritoriu, încât o concepere mult îmbogățită, a identității naționale a devenit necesară.

Din istoria contemporană știm că procesul diversificării etnice dinăuntrul multor state, ca urmare a migrațiilor din trecut și de astăzi, s-a amplificat. Este tentant ca identitatea etnică să fie mereu proiectată asupra statelor, dar viața ne cere să acceptăm că identitatea etnică și identitatea națională nu se mai suprapun automat.

Din teoriile societăților, de la Hegel, trecând prin Auguste Comte și Spencer, apoi prin Marx și Max Weber, la Luhmann, Habermas, Giddens și Touraine, care au exprimat forma mentis a modernității până în zilele noastre, știm că trăirea identităților depinde de contexte. De aici s-a dedus concluzia greșită că identitatea etnică și cea națională sunt ceva secundar.

Cu privire la conceperea identității naționale avem deja multiple experiențe ale consecințelor. Ele spun ceva despre lacunele abordării identității naționale, atât din partea celor care o preiau în numele trecutului stilizat, cât și din partea celor care o privesc prin ochelarii unui viitor închipuit.

Este adevărat că teoria modernizării a subestimat multă vreme importanța identităților. S-a considerat că, fiind puternice, interacțiunile dizolvă comunitățile etnice și națiunile odată cu emergența asocierilor de state și a „societății mondiale”. Identitățile au rămas obiect mai mult de filosofia culturii și temă de propagandă. Situația aceasta se apropie de încheiere. De ce teoriile modernității le-au omis și cum se inserează identitățile, etnică și națională, în modernizare, vom lămuri într-un alt articol.