CULTURA VIZUALĂ

Replică, reproducere, calc, citat, interpretare în arta plastică

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

Pictura și sculptura sunt singurele arte în care reproducerea prin tehnici specifice a unor opere ale unui alt autor este perfect legitimă, fără plata oricăror drepturi de copie, dacă (și numai dacă) nu există niciun fel de confuzie asupra autorului copiei. Altfel spus, nu există plagiat în arta plastică. Domeniul este tributar perioadei medievale și prerenascentiste în care s-au stabilit (azi e foarte greu să ne dăm seama) canoanele auctoriatului artistic, iar plastica era strict dependentă de un conținut religios. Protejarea cu drepturi de autor – orice ar fi însemnat asta în epocă – era echivalent cu a „imobiliza” unele reprezentări, a le identifica pe acestea cu un autor care avusese inspirația sau norocul de a stabili acea reprezentare. Dimpotrivă, spiritul epocii (mai evident la Constantinopole decât în sălbatica Europă Occidentală) era acela de a canoniza reprezentările artistice, de a obliga pictorii și sculptorii să efectueze exclusiv copii ale unor modele deja sacralizate, fiind astfel prohibite inovațiile și auctoriatul în sensul în care le percepem azi.

Arta însemna așadar reproducere, acesta fiind motivul pentru care, în ortodoxia greacă, nu vorbim de artiști religioși, ci de canoane de reprezentare, iar icoanele au același titlu indiferent de numele autorilor lor. Tehnicile picturale și sculpturale, măiestria propriu-zisă, erau la un nivel de complexitate superior celui din Vest. Chiar dacă respectau canoane stricte*, artiștii plastici din Bizanț nu foloseau, ca astăzi, șabloane, iar calitatea picturii necesita cunoștințe și aptitudini desăvârșite. Existența modelului, comparația care se făcea între acesta și orice nouă execuție, făcea ca orice imperfecțiune să fie evidentă, orice detaliu greșit să fie penalizat. Spre deosebire de miniaturiștii din Apus, care aveau canoane foarte puțin rigide sau coercitive, artiștii plastici din Constantinopole nu aveau dreptul de a face reprezentări anatomic greșite, de a complica sau simplifica o compoziție în acord cu aptitudinile lor tehnice, de a stiliza sau a detalia, de a alege în mod discreționar culoarea sau de a experimenta în rețetarul vopselurilor. Stăpânirea desăvârșită a tehnicilor (în raport cu gradul de cunoaștere existent în acea perioadă) a făcut ca artiștii formați în Est pentru a fi simpli copiști să exercite o influență puternică asupra artiștilor din Vest, unde individualitatea artistică a fost întotdeauna valorizată. (O asemenea prezentare abstractizează, inerent, diversitatea epocilor istorice, fiind valabilă doar în ceea ce privește vectorii de evoluție; trebuie menționat și că exista o diferență de accent artistic între Europa Orientală și cea Occidentală, în Est artele majore fiind mozaicul și basorelieful – mult mai rigide prin natura lor materială –, în timp ce Vestul a favorizat miniatura și statuarul; trebuie notate și influențele recursive ale Bizanțului asupra vechiului Imperiu Roman, cu episoade majore precum cucerirea lui Justinian, importul cultural inițiat de Carol cel Mare, permanența artiștilor bizantini în Veneția, exodul unor intelectuali bizantini după 1453).

Existența unor asemenea reprezentări canonice, cu o sacralitate inerentă, a fost unul dintre factorii care au făcut ca plagiatul să nu existe în arta plastică. Un mecanism secund a fost modelul breslei. Deși artiștii plastici nu au fost organizați decât rareori în bresle propriu-zise (de exemplu, în București a existat o breaslă a „zugravilor de subțire”, pictori de biserici), organizarea atelierelor de pictură, cu un maestru înconjurat de ucenici, era cea specifică meșteșugurilor medievale. Copierea maestrului de către ucenici era nu doar licită, ci și naturală. Ea demonstra buna însușire a educației primite. Există, din acest motiv, în arta veche numeroase probleme de atribuire a unor opere, în multe cazuri fiind greu de stabilit dacă o operă realizată predominant de discipoli îi aparține, totuși, maestrului, dacă acesta a avut sau nu o contribuție hotărâtoare în realizarea ei, dacă trebuie considerată un original, o variantă sau o copie. Variantele aduc un alt specific al artei plastice, cu un paralelism greu de trasat în alte arte. În literatură, chiar dacă o operă are mai multe variante, ele sunt totuși similare, iar, de regulă, una e considerată ca fiind definitivă. În arta plastică variantele nu sunt diacronice, ci simultane; realizarea unei noi variante presupune recrearea ei de la început. Astfel, pe o judecată rigidă, chiar maeștrii sunt cei care se copiază, de la Bosch la Da Vinci, de la Caravaggio la Monet, istoria picturii fiind plină de asemenea exemple în care un artist a realizat mai multe versiuni ale aceleiași opere.

Dacă Velázquez îl copia pe Caravaggio, fără a-i fi fost elev, dar pentru a-i studia tehnicile – sau Grigorescu pe Giorgione – alți artiști au preferat să renoveze operele vechilor maeștri: Rubens pe Mantegna, David pe Ingres, Manet pe mulți dintre vechii pictori. Asemenea replici sunt în mod voit infidele originalului, preluând de la acesta o structură plastică, dar completată cu spiritul epocii și stilul specific al celui care a executat replica. După impresionism s-a generalizat o altă tehnică reproductivă, citatul, fiind preluate elemente recognoscibile – posturi, încadrări, contraste, compoziții, concepte – pentru a crea structuri dialogale între gusturile și valorile diverselor societăți istorice. Dintre toate formele de reproducere plastică, una singură, calcul, copierea prin mijloace extraartistice, tehnologice, nu poate fi considerată artă și este tributară drepturilor de autor. În toate celelalte forme de replicare rămâne valabilă concepția (cu origini meșteșugărești) că doar un maestru poate copia un alt maestru.

 

Notă:

* Există reprezentări specifice precum „Pantocrator”, „Fecioara Hodighitria” (în care Maria arată Pruncul), „Fecioara Eleusa” (în care își lipește obrazul de el) ș.a.m.d. La fel stăteau lucrurile și în perioada antică, statuile fiind numite nu doar după personajul reprezentat, ci și după postura acestuia și tehnica de reprezentare: „Diaudemos” (câștigătorul laurilor), „Afrodita din Knidos” („Venus Pudica”), „Afrodita Urania” sau „Apollo Lycian”. Acestea nu erau doar titluri și canoane artistice, ele marcau și accente de cult.