CULTURA LITERARĂ

Cronica unei traduceri anunțate

Andreea Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

 

Varujan Vosganian, The Book of Whispers, Translated from the Romanian by Alistar Ian Blyth, Yale University Press, [în curs de apariție]

Dintre scriitorii români contemporani publicați, în traducere, la edituri din Statele Unite ale Americii, Varujan Vosganian are șanse mari de a deveni un produs cultural de succes: vandabil, ceea ce nu e puțin lucru, și chiar canonizabil, chit că într-un segment nișat al literaturii mondiale. Și asta pentru că versiunea în engleză a „Cărții șoaptelor” (2009), ajunsă la a treia ediție în România și tradusă până acum în mai toate limbile europene, plus armeana, ebraica și persana, stă să apară la Yale University Press, într-o colecție – „The Margellos World Republic of Letters” – care, fie numai prin blazon și distribuție, poate fi o trambulină către celebritate. Prin elementele de marketing (coperta, blurb-ul), ediția americană face însă mai mult decât să faciliteze procesul de transfer cultural peste Ocean al unui produs literar aparținând postcomunismului românesc.

Nu e vorba așadar doar de un act de translare într-un alt cod lingvistic și într-un alt context interpretativ, pentru un public țintă diferit de cel românesc/european, ci și de o operație de reducere la gen. Așa cum reiese din prezentarea de pe site-ul editurii, opera lui Vosganian este încadrată, generic, în literatura post-genocid: „Nepot al unor armeni care au scăpat de marile masacre ce au avut loc în Imperiul Otoman acum un secol, Varujan Vosganian a crescut în România ascultând relatările directe ale celor care au fost martorii crimelor abominabile, incendierii satelor și deportărilor în masă. Prin această cronică emoționantă a tragediei aproape inimaginabile a poporului armean, autorul transformă evenimentele reale într-o operă de ficțiune, bine ancorată în mărturiile supraviețuitorilor și în documente istorice”. Dincolo de informațiile biografice incontestabile (descendența autorului dintr-o familie de armeni printre ai cărei membri s-au aflat victime și supraviețuitori ai genocidului din 1915) și de angajamentul et(n)ic al „Cărții șoaptelor”, opțiunea editorului american merită dezbătută, chiar lăsând deoparte potențialul ei comercial la nivel mondial și în rândurile diasporei armenești din SUA.

Mai exact, această opțiune semnalează, cred, un conflict de interpretare. Dacă în spațiul românesc și, parțial, în cel est-european, „Cartea șoaptelor” a fost primită ca un roman în care tema suferinței armenilor o intersectează pe cea a represiunii comuniste, efectul fiind unul de relocalizare a traumei, editorul american operează o mișcare inversă, prin care narațiunea lui Vosganian este decontextualizată, tocmai prin neglijarea contextului regional, anume valul de ficțiuni familiale care emerge, începând cu anii 2000, în Europa central-estică.

Invoc cu bună știință un paradox comun, dar care servește discuției de față: volumul lui Varujan Vosganian este, în același timp, mai puțin, dar și mai mult decât un roman post-genocid. Mai puțin pentru că, deși face din evenimentele petrecute în 1915 arhitema operei sale, Vosganian oferă o atenție sporită procedeelor de transfigurare literară, înscriindu-se în tradiția autohtonă a prozatorilor postbelici care mizează pe artisticitate, calofilism și alegorie. E drept că, prin convenția narativă adoptată, romanul ilustrează o situație tipică de transmitere familială a memoriei traumatice, de la bunicii supraviețuitori ai masacrelor din Imperiul Otoman către nepotul care crește printre poveștile lor și pe care acesta le va prelucra ficțional în „Cartea șoaptelor”. Deși puternic ancorată în mediul familial bântuit de amintiri reprimate, narațiunea lui Vosganian este epurată de ceea ce ar putea trece drept „balast” biografic sau documentar. Autorul refuză, de pildă, integrarea în text, ca imagini propriu-zise, a numeroaselor fotografii de familie pe care le descrie pe parcursul romanului, deși precedente celebre există, dacă e să ne gândim numai la operele lui W.G. Sebald. Evitarea inserțiilor documentare este dublată de recursul la o topologie a terorii aproape în întregime simbolică, numele locurilor de pe harta exterminării armenilor prin marșuri forțate și lagăre de tranzit de pe teritoriul Imperiului Otoman fiind integrate unei geografii alegorice, care presupune parcurgerea, de către deportați, a „celor șapte cercuri ale morții” descrise în capitolele care narează evenimentele din 1915-1916. Mai mult decât pudoarea față de trauma și suferința antecesorilor săi, metaforizarea temei genocidului dezvăluie, cred, o concepție tributară viziunii idealiste asupra literaturii, dezvoltată de scriitorii români în timpul regimului comunist și vizând încrederea în superioritatea ficțiunii și în capacitatea ei intrinsecă de a reprezenta trauma sau interioritatea prin figuri de limbaj, și nu prin tensiunea limbaj-imagine, topografie-tropologie ș.a.m.d., ca în literatura post-traumatică recentă.

Pe de altă parte, „Cartea șoaptelor” este mai mult decât un roman al genocidului armean. Pentru a spune povestea strămoșilor săi și a câștiga empatia cititorului, Vosganian trebuie să înfrunte o dublă dificultate: întâi, aceea de a-și apropria amintiri îndepărtate, care aparțin altor subiecți, fără a le transforma într-o ideologie a suferinței etnice sau într-un narativ al autovictimizării. Apoi, dificultatea de a reprezenta, pentru o audiență la origine românească, o traumă care aparține istoriei altui popor. Pentru a depăși aceste dificultăți, Vosganian stabilește o legătură cu memoria propriului grup etnic, dar și cu tradiția culturală ori cu memoria recentă a publicului românesc. „Cartea șoaptelor” urmărește nu doar conectarea a două experiențe traumatice, îndepărtate în spațiu și timp, genocidul armean vs. totalitarismul comunist, ci și re-localizarea traumei etnice și transpunerea ei într-un alt cod cultural, prin plasarea „prezentului” narativ în anii ʼ50-ʼ60 din România secolului trecut, regizarea unei întâlniri între un industriaș armean expropriat de statul socialist și partizanii anticomuniști din munți, sau inserarea în roman a unui capitol dedicat răscoalelor împotriva colectivizării forțate, care izbucnesc în satele românești din preajma Focșaniului. Astfel, Vosganian nu urmărește atât o universalizare a genocidului armean, prin transformarea lui într-un trop al crimelor împotriva umanității care s-au succedat pe parcursul secolului XX, ci un paralelism puternic colorat politic și regional.

Departe de a fi un exemplu de mistranslation, ediția americană a „Cărții șoaptelor” devine un indicator al strategiilor de marketing cultural care orientează exportul literaturii române în afara spațiului european și adaptarea ei la publicul țintă, mai ales atunci când este vorba de un produs destinat pieței, nu de unul de catalog. Reiese de aici cu destulă claritate că tema aparent universală a comunismului totalitar se dovedește a fi una cu o relevanță în cel mai bun caz continentală. Oricât de cinic ar suna o astfel de observație, pe piața literară mondială pare să existe și o concurență între diferite figuri culturale ale suferinței colective, iar capitalul traumatic al comunismul est-european nu este nici pe departe unul inepuizabil.