CULTURA LITERARĂ

Un roman în filigran

Diana Cristev

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

Vasile Igna, Ora închiderii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016

 

Cea mai recentă carte de proză a lui Vasile Igna, „Ora închiderii”, construită pe toposul literar al „destinelor care se încrucișează” (Italo Calvino), continuă preocuparea autorului (vizibilă îndeosebi în romanul „Camera obscură”, 2013) pentru evoluțiile lumii românești din ultimii cincizeci de ani.

Andrei Ionescu, Luca Hossu, Matei Alupei, Ioan Hristu, Marcu Popoviciu, Augustin Steriu se adună în jurul unei mese din cafeneaua Consul, în Bucureștiul începutului de mileniu trei.

„Gazda” este Andrei Ionescu, primul sosit, norocosul beneficiar al unei mese cu rezervare viageră. „Oaspeții” (un medic, un fizician, un profesor, un finanțist etc.) sosesc pe rând: pe unii, gazda îi „alege”, pe alții, îi „acceptă”, de cele mai multe ori cam à contre coeur. Cert este că toți șase, până atunci străini unul de altul, cu biografii și profesiuni diferite, ajung să formeze o comunitate sui-generis. Discută, privesc, analizează, cântăresc. Înaintează privind în urmă. Din succesiunea aleatorie a acestor întâlniri se alcătuiește povestea, prind viață „cazurile” individuale, se configurează o lume. Totul se schimbă, alunecă, se intersectează. Doar locul rămâne fix, mereu același, cafeneaua; timpul e relativ, trecutul și prezentul se suprapun, își pierd autonomia. „Prezențele” (cele șase personaje-bărbați) se risipesc; „absențele” (Elisabeta și Terezia) capătă virtuțile și consistența prezenței.

Făcând loc unei anumite percepții antropologice, care pune accentul pe individ, narațiunea schimbă deseori perspectiva asupra evenimentelor, „reinventează” trecutul. Îl reinventează, dar nu îl falsifică. Așază, doar, în fața lui o oglindă mișcătoare, amplificând sau (după caz) diminuând gradul de relativitate al adevărului. Între „un prezent ambiguu și un viitor imprevizibil”, secvențele narative sunt în așa fel articulate, încât permit intersectarea destinelor, convergența sau divergența lor. Autorul însă nu oferă soluții, nu clarifică echivocurile, ci îndeamnă la descifrarea ori măcar la identificarea „secretelor” fiecărei existențe. Secrete care, paradoxal, în loc să „limpezească” misterul sau enigmele personajelor, descoperă alte numeroase lumini și umbre, ce, la rândul lor, au darul să sporească numărul ipotezelor și să lase cititorului posibilitatea să aleagă singur.

La urma urmelor, personajele „Orei închiderii” sunt niște inadaptați (și inadaptabili), niște „dezaxați”, fructele unui cataclism istoric cu rănile încă proaspete. Revelatoare, din acest unghi de vedere este povestea, indirectă, a lui Dumitru Hulub, „beneficiar” și victimă a ascensiunii sociale rapide și al rudimentarelor mecanisme de selecție și adaptare la exigențele regimului comunist, care au afectat oameni de toate condițiile și categoriile sociale. Hotărârea sa de a rupe definitiv cu trecutul, de a redeveni un anonim, refugiindu-se într-o simulată (?) pierdere a memoriei, face din el „multiplicarea mai mult sau mai puțin conștientă a unui prototip”. Un prototip și nu „un ideal”, întrucât el nu își „asumase” o credință, ci își „însușise” niște comandamente prefabricate. Singurul care încearcă și, în parte, reușește să înțeleagă resorturile comportamentului lui Dumitru este Augustin Steriu, un idealist de aceeași sorginte, trădat el însuși în propriile idealuri și „persecutat” de rădăcinile greu de smuls („răgăliile”) ale trecutului. El este „hermeneutul”, care face anamneza bolii lui Dumitru: cu răbdare, fără ranchiună, „mânie ideologică” sau impulsuri iconoclaste.

Andrei Ionescu, în schimb, pare a fi omul fără dramă („fără însușiri”?), „observator neutru și imparțial”. Intră în cafenea „să vadă lumea” și devine, oarecum împotriva voinței proprii, punctul de atracție pentru nou-veniți, dar și subiect al autoreflecției, al meditației asupra propriei existențe. A unei existențe banale de „funcționar conștiincios”. Văzând lumea, Andrei se vede pe sine, iese din anonimat, își caută o identitate ce nu fusese niciodată pe deplin ascunsă, dar nici pe deplin revelată. Privește „spectacolul lumii” din locul lui privilegiat, e actorul care rămâne permanent în scenă și retrăiește în plan afectiv idealurile sentimentale din adolescență. E un timp suspendat, o vârstă pe care Andrei o retrăiește cu frenezie, dar pe care nu o poate depăși și înăuntrul căreia rămâne/se reîntoarce ca la un tărâm al promisiunilor și/sau al neîmplinirilor.

Reînnodarea, la vedere, a firelor unor experiențe individuale sau/și sociale trecute nu are alt mobil decât dorința autorului/personajelor de a extrage sâmburele de adevăr dintr-o epocă a idealurilor neîmplinite, a deziluziei și lipsei de orizont, o realitate socială ale cărei rădăcini sunt mult mai vechi. Iar tensiunea emoțională a narațiunii e de descoperit tocmai în această dialectică a relației dintre individul izolat (sau „asociat”, „socializat”) și lume, mărturia unei conștiinţe scriitoricești atente la mișcările istoriei și la consecințele lor pe plan individual, la interpozițiunile existențiale și la rezonanțele lor afective.

De aici nevoia autorului de a-și conduce personajele spre postura plină atât de pericole cât și de satisfacții, în care acestea trebuie nu doar să-și asume trecutul, ci, îndeosebi, să-și trăiască prezentul. Adevărul ființei, pare a sugera el, este la fel de relativ precum este țesătura întortocheată a trecutului și la fel de imprevizibil precum este configurația viitorului. Cel care îi dă valoare și relevanță este întotdeauna prezentul, sumă a acumulărilor trecutului și a potențialității „misterioase” a viitorului. Între ele, „ora închiderii” este un prag și nu o limită, un spațiu al libertății în care aparența poate fi, deseori, egală cu esența. Și invers.

„Ora închiderii” este o carte complexă, tensionată sub raport ideatic, în care descifrarea sensului parabolei (și acceptarea adevărului ei) depind, hotărâtor, nu atât de lipsa (în cazul nostru, evidentă) de inhibiții a autorului, cât de perspicacitatea și de „ingenuitatea pierdută” a cititorului. Căruia nu i se dă nimic de-a gata; care e nevoit să înțeleagă singur.

„Ora închiderii” e un roman în filigran, de sorginte corintică, din specia celor despre care Nicolae Manolescu a făcut , în „Arca lui Noe”, observații memorabile.