CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Elitismul ermetic: distorsiuni, phasere, delay-uri

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf

 

 

Vlad Moldovan, Glitch, Editura Charmides, Bistriţa, 2017

 

Colaj, dj-ală, volume de poezie. Ce pot avea în comun lucrurile astea? În primul rând, dacă e să ne luăm după coperta a patra a ultimului volum semnat de Vlad Moldovan („am fost curator acestor poeme”), arhitectura. Principiul curatorial invocat de poet nu e – în niciun caz – mai mult decât o alintătură. Totul e pe atât de original, pe cât e de reală realitatea însăşi colată. Însă spune – într-o lume literară în care se discută tot mai mult când vine vorba de found poetry şi poezie conceptuală – multe despre cum poate fi impusă o anumită depersonalizare tehnicizată în poezia actuală.

Revin la dj-ală şi colaj: Bogdan-Alexandru Stănescu îşi anunţa, vorbind despre volumul „Glitch” semnat de Vlad Moldovan, postura ingrată. De fapt o anunţa pentru întreaga critică literară care e nevoită să-şi lepede metehnele interpretative pentru o imersiune totală (deci critică de identificare), căci „poezia 2.0 este una asumat non-creativă, ne-originală”. Adică, la fel cum hipsterii de la Boiler Room nu stau în faţa unui DJ aşteptând live set când scrie clar pe afiş DJ set (adică nu face cineva muzica, ci ţi-o colează, o combină, în fine, face din inteligenţa combinatorică un atu şi propune un soi de found music), nici cititorul de poezie nu ar trebui să se pună pe citit cu intenţia de a decoda cine ştie ce subiectivitate/personalitate în versurile respective. Şi nu aş înţelege de ce: poezia lui Vlad Moldovan extrem de personală, creată, individualizată, notă a unei voci singulare în plină explozie creatoare: nu colează absolut nimic.

Acum că poezia lui Vlad Moldovan l-a făcut să culeagă referinţe din muzică şi pe Daniel Cristea-Enache e partea a doua (ambetat de muze, criticul recunoaşte că îl dau pe spate versurile celor de la Carla’s Dreams). Căci nu raporturile directe cu muzica sunt atât de importante aici şi nu „post-postmodernismul” lui Moldovan (orice ar fi ăla) contează (aşa şi Ihab Hassan îşi dădea cu stângul în dreptul când le cerea postmodernilor să o mai tempereze cu kitschul), ci „opoziţiile brutale” „masterizate” despre care vorbea Mihai Iovănel. Deci, dincolo de o muzicalitate (prozodie) voit bruiată, un soi de muzică internă nealterată (ea însăşi fiind alterarea). Atâta doar că există la Vlad Moldovan colaj doar în măsura în care există colare implicită în orice ermetism. La fel cum există ermetism la Vlad Moldovan doar în convenţie, în măsura în care ar ascunde ceva aceste construcţii fragmentate, ca un blitz care surprinde, în rotaţie, doar câteva cadre.

Observaţiile care fac din versurile şi imaginile lui Moldovan obiecte palpabile (materialitate impusă prin aglomerarea unor termeni speciali şi a unor instantanee pe cât de luxuriante pe atât de organice) au însă şi un rol de deposedare a lamentaţiei. Dacă poetul a renunţat la retorică, dacă e limpede că Vlad Moldovan a trunchiat suflul din „Dispars” (2013) pentru a rămâne cu specialităţile realităţii, asta face ca centrul să pice în volum exact pe aceste barbianisme (Iovănel îl plasa – şi e poate unul din puţinii poeţi la care nu e o exagerare grosolană comparaţia – între Barbu şi ultimul Bacovia): „Metode triste/ de a evita dezastrul./ Doar pâlpâind,/ priveghiul din colimator./ Fascicole de infraroşu muşcând liniile de orizont./ Norii se/ împrăştie în dealul/ înserării/ fâşii de abur tulbur”. Astfel de consumuri imagistice îi permit lui Moldovan să mascheze (se descentreze) locul comun care ar scârţâi (versurile continuă cu „inima mea şi/ inima ta/ un ghem în rafală”). Când centrează invers, pe confesiv, sinele se infantilizează în mod ciudat.

Dar poezia sa nu arăta aşa înainte. În poeme din „Dispars” (ca „Tripon” sau „Timpuri moderne”), subiectul se arăta pe atât de pătruns de lamentaţia sa, pe cât era de inventiv în ea. Definindu-se ca „hipersensibil”, subiectul nu înlătura totuşi discursul din poezia sa. Acum, transformarea e aproape totală: poezia lui Vlad Moldovan a devenit o categorie simbiotică, între poetici schizoide şi efuziune totală. Schizoidie postumană, adică: „Totul continuă/ Îmi şopteşte adminul/ Şi îmi frânge inima”; „Ce de complicaţii/ în RPG-ul ăsta/ pământiu şi/ sinistru”. Şi efuziune de la distanţă, căci există o adevărată obsesie să „nu (se) strivească corola”: „Oamenii – mă bucur de ei/ dar eventual să nu mă atingă”; „Pe toate le vei stăpâni –/ împărăţia e clasată/ akaşic./ Dar fără să le atingi”. În a doua parte a volumului această teamă de a intra în orice fel de contact cu miracolele tripului va sfârşi în reverii şi fantastic (struţul, elanul etc.) potolite de realismul de tranziţie. La fel cum mitologiile antrenate sunt potolite de frazarea care funcţionează ca o ieşire bruscă din panteon („E Chronos/ soseşte-n corpii umezi/ cu al său iz/ de carne masticată./ Stai locului/ şi ai să-l vezi”).

Excepţiile dau reuşitele: Vlad Moldovan lucrează foarte bine în zonele de mai sus doar în măsura în care ele sunt sateliţi pentru poeme ca „Răpit”. Când ermetismul (adică insolitul comparaţiilor şi sacrificarea coerenţei pentru efectul de amnezie şi neparticipare) se desface în discursivitate, poetul e la cote înalte: „Atunci, odată, printre haltele de sex matinal/ Am făcut dragoste/ I-am simţit ochii umezi/ Şi i-am cuprins căpşoru-n palme./ Atunci, odată, am avut./ Eu, adică individul acesta/ amărât/ şi ridicol,/ am rămas acolo/ încoronat şi legănat în falduri/ de lumină”. Dar, conştient parcă de faptul că asemenea note epifanice obosesc, le alterează permanent, le glitch-uieşte cu defazajele de limbaj şi imaginar.

Pentru Vlad Moldovan selecţia imaginarului înseamnă desfacerea organicului până la structuri algoritmice. Ritmurile, selecţiile şi notele confesive construiesc o poezie de o iluzorie materialitate, căci totul e închis, de fapt, în mintea celui care vorbeşte în dodii şi scapă fragmente aurorale din tripurile lui. Dacă poezia lui Vlad Moldovan are vreo muzică proprie, ea e dată nu de sample-uri (în colaj), ci de efectele de coloratură.