CULTURA SPECTACOLULUI
Vorbind cu America…
Marian Victor Buciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf
În prezentarea generică a tânărului dramaturg din Bosnia, Adnan Lugonić („Dacă am gândi cu voce tare”, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova), personajele sunt privite prin vârstă, sex/orientare sexuală, stare civilă, meserie, datele personale comune. Nominalizate la modul expresionist: El (Cătălin Vieru), Ea (Iulia Colan), Prostituata (Romaniţa Ionescu), Gay (George Albert Costea), „tinerii” Primul (Claudiu Mihai), Al doilea (Alex Calangiu), A treia (Raluca Păun), Mama ei (Lili Sârbu), Gravida (Costinela Ungureanu), Patronul (Dragoş Măceşanu), Taximetristul (Marian Politic), Băiatul lui (Cătălin Stratonie), Învăţătorul (Eugen Titu), Bătrânul (Constantin Cicort), Bătrâna (Tamara Popescu). Li se adaugă un sinucigaş invizibil, fără rol.
Auzim, pentru că se repetă, că viaţa e „de căcat”. Tânăra, fizic şi moral monstruoasă, între altele, urlă „mă piş pe respect”. Faţă cu Învăţătorul, amicii şi foştii ei colegi, din categoria analfabeţilor funcţionali (azi, în România, spun statisticile, aproape jumătate dintre elevi), sunt monştri de agresivitate fizică şi psihică. Îl brutalizează pe dascălul numit „torţionar”, siguri că asta înseamnă „purtător de torţă”! Vagi biografii (ne)reprezentative, totuşi comune, de azi, dintr-o lume care, scăpând de un anumit control (explicit, de cenzură), şi-a pierdut nu orice, însă un anume, control, căzând pradă uşoară manipulării. Pedagogia e purtată de Învăţătorul ajuns om al străzii, care cere spectatorilor să repete cu el că „decât prostia liberă e mai bună cenzura”! Stângism, stângăcie!, aici alături, vedem, de anarhism, dar şi de apolitism. Mama tinerei întârziate îşi câştigă traiul cu mătura, iar, seara, se spune, „Antenele” (tv) îi spală creierul. Gay-ul repetă „Accept”, emblema cunoscută a militanţilor de acest fel. Strada ocupă astfel şi scena. Se cere să se gândească cu voce tare, ceea ce înseamnă că înaintea vocii este gândirea. Uşor cu vocea, greu cu gândul! Lumea ne e arătată în cupluri: pe canapele, mobile şi mobìle, obiectul fanteziei dinamice proprii spectacolului. Scenografa e Vanda Maria Sturdza. Lia Dogaru face costumele, adaptate la rolurile metamorfozabile ale actorilor, de la bebeluşi la bătrâni senilizaţi.
Omul e prins aici chiar din burta mamei, de aceea există Gravida şi viaţă omenească completă, într-un anume, multiplicat, mod. Din burta femeii, la senilitate, cu trecere şi printr-o sinucidere. Ratări pe toată linia, de regulă fără conştiinţa ratării. Haos, delir, anarhie. Anti-politică, nu şi fără ideologie, căci altfel se pare că nu se poate. Spaţiul: acasă, la bloc şi pe stradă, la piaţă şi la discotecă. Actorii, unii, au pe ei microfoane. Muzica e adăugată de Alex Bălă. Flavia Giurgiu produce coregrafia, şi aceasta elaborată. Se dansează, se cântă, se improvizează, fizic şi vocal, iar improvizaţiile, intermezzo-urile, atrag sala, din care tinerii, dacă nu se-nalţă, cel puţin sunt mişcaţi, iată, la modul lor specific. Mă mir că nu intră-n spectacol şi sufleorul Ramona Popa. Sau da, şi nu m-am prins. Succes deplin!
Actorii, nu toţi egal, tinerii fireşte, sunt munciţi bine-n roluri, căci sunt energii arzătoare, cu cât mai inconştiente, cu atât mai sigure. Gravida tânără dansează, în momente diferite, şi cu duioşie moale, şi cu tărie dezlănţuită, în fapt face corp comun cu toţi ceilalţi, în momentele de colectivism cathartico-psihotic. Brutalitatea e-n vorbă şi trup. Niciun actor nu coboară partitura, ba din contra, există chiar un consum existenţial bine stors de regizor. Artistic, îndeosebi, se evidenţiază G.A. Costea, iar vital, „naturalist”, Claudiu Mihail. Nu-i reduc deloc pe ceilalţi, unii fără rol prea ofertant, nu dramaturgic (piesa, deşi de vădită actualitate, literar e mai curând una oarecare), dar spectacular. Afrim i-a unit în cugetul şi simţirea lui aplicată la textul autorului bosniac. Piesa lui Adnan Lugonić se derulează în dialoguri şi cupluri, cu „play” şi „stop”. Uneori, ele socializează în stradă. Alteori, se uniformizează, ca la discotecă. Spectacolul se face din momente întrerupte, intersectate, reluate, pentru a coagula ceva în fond şi în fapt haotic, fără cap şi coadă, diform, pentru că aşa e acolo şi, se crede, şi aici, un amestec de uniform şi pluriform.
Radu Afrim regizează textul şi jocul, aş spune, din plin: improvizaţie, localizare (oltenizare chiar: Jiu, Juvete, numele mic al actorilor, absorbindu-şi personajele), ca viaţa, mai rău decât visceralizată, aici şi acum (cum s-o spun, în nota spectacolului?) „fecalizată”. Într-adevăr, Afrim iar „amestecă totul”, cum nonşalant-sfidător îi comunică criticii paralele cu el. Af(e)rim! „Mue” scrie, aici, pe blocul de locuit, analfabetul, iar mai şcolitul adaugă un „i” între „u” şi „e”. Vorbe, viaţă! Mai mult nu se poate nici cere, în piesa unde într-adevăr se vorbeşte cu glas tare, se urlă din starea intrauterină, dar de gândit mai mult ni se dă, deşi nu mai mult decât am mai primit. Şoc „total”: sonor, muzical, verbal, corporal, şi la emulul lui Purcărete. Pentru că tot reveneau pe scenă cei trei tineri (doi aşa-zişi băieţi şi o aşa-zisă fată, roluri în care actorii distribuiţi sunt „nel mezo del cammin”), mi-am apăsat mintea să nu mă car (măcar!) la pauză. Altă vârstă. Aş fi regretat. O „morală”? Da, amorală sau imorală, dacă totul e moral, când nimic nu mai e. Se (re)produce astfel o lume caricaturală, plastică, neo-(neo etc.)-expresionistă, amestec subţiratic de tragic, dramatic, comic, totul asezonat cu „droguri” existenţiale felurite. Din acest mai nimic iese ceva care (a)trage cu un fel de (di)sperare. Dar ce mai e nou de la vorba şi verva latină „Dum spiro spero”? Trebuie să-l mai urmăresc pe Afrim, regizorul noului „mental”, ajuns şi pe la noi din Statele Unite ale Americii de acum 60-70 de ani. Dialectic şi adaptat, specific… Ar putea spune şi Afrim, altfel decât poeta Maria Banuş: „Şi ţie îţi vorbesc, Americă!” Se pare, chiar se şi vede, că-şi „sapă” bine, cu talent, cariera.