CULTURA VIZUALĂ
Conceptualismul ochiului de pasăre
Nicu Ilie
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf
Sartre îi reproșa lui Klee că folosește culoarea și ca obiect, și ca subiect. Viorel Mărginean, un alt pictor al detaliului, al ordinii formate dintr-o multitudine de accidente, a ajuns, pe cu totul alte căi, la o expresie similară lui Klee nu doar prin aspectul general al lucrărilor, ci și prin natura ideală a peisajului, prin confuzia – pertinentă vizual, dar dificil de exprimat lingvistic – între tactil și conceptual, între amintire și trop, între obiect, ecou și lucrul în sine.
Mărginean face parte dintr-o generație de artiști formați în Republica Populară Română care, fugind de Omul Nou, de omagiale rudimentare artistic și de salopete citind „Scânteia” sau adorând drapele, a obținut refugii resuscitând fragmente de artă veche. Câlția, Ilfoveanu, Vrăneanțu, parțial Horia Bernea, mai apoi Mircea Roman, Ion Iancuț sau Pop-Negreșteanu adoptă reprezentări și structuri plastice prerafaelite – din arta flamandă, din creștinismul primar, din Noul Regat sau din preistorie, dar într-un spirit postmodern, interpretativ, sacrificând semantica veche pentru a o reduce la formule arhetipale, compatibile cu un „spirit țărănesc” pe care plastica autohtonă îl curtase zadarnic începând cu secolul al XIX-lea. Primii artiști-țărani (excluzându-l pe Brâncuși, care e parte a unui fenomen distinct), formați ca oameni și ca pictori sau sculptori în lumea ultimelor sate autentic-românești, cei din promoțiile 1950-1970 de la Unarte, au utilizat arta veche europeană ca pe un schelet pe care au încărcat conglomerate folclorice, sinteze locale, arhetipuri endemice. Opera lor nu a fost rezultatul unor manifeste-program, ci al unor adaptări dinamice, cu o componentă personală puternică, un fine tunning, acord fin, ce i-a făcut compatibili cu estetica postmodernistă și, implicit, apreciați peste hotare.
Ardeleanul Viorel Mărginean și-a găsit ritmul (nu e o simplă expresie) imediat după finalizarea studiilor de artă. În București, într-o vară caniculară, în 1965, pictorul clujean a pictat primul său tablou important, „Iarnă la Cenade”, și a stabilit diapazonul întregii sale opere. Peisaje ideale, panoramate în „ochi de pasăre”, pictate până în cel mai mic detaliu, păsări, copaci, case, hotare, brazde, creste – o multitudine copleșitoare de elemente minuscule, plasate ritmic, cu un desen stilizat, dar nu stereotip, într-o compoziție dominant monocromă. Ierni, de regulă, cu un alb atotputernic, în care miile de detalii – negre, roșii, ocru, verzi – alcătuiesc un păienjeniș de altiță. Acest stil a fost comparat, încă de la început, cu iernile lui Bruegel, cu peisajul vag-antropizat din fundalul acestora. Criticul Vasile Radu, clujean și el, apologet, susținea că oamenii lipsesc de la Mureșan (dar nu și elementele antropice) tocmai de teama Omului Nou. De la înălțimea nepământeană la care pictorul născut în Cenade a ales să-și pună șevaletul nu există oameni noi; timpul însuși se dizolvă în peisaj.
Și prin pânzele sale timpul trece greu sau trece și se reîntoarce după capricii. Cu greu se poate vorbi despre o diacronică a operei sale, chiar ciclurile sunt reiterative, picturile de maturitate fiind despărțite de cele de tinerețe doar print-un sharp mai pronunțat; cele de bătrânețe de cele de maturitate doar prin volumul și pregnanța accentelor cromatice. Peisaje bogate ornamental, totuși, paradoxal, minimaliste. Păsări ideale, în zbor sau în compoziții japonizante. Serii de motive-șablon – fluturi, petale, păsări – desenate artizanal, ca în blocul de desen dintr-a șaptea, special pentru a ilustra ritmul și culoarea. Palete reduse cromatic, tributare vopselurilor de arnici, fără semitonuri, în contraste de mare forță. O pendulare neobosită între micro și macro, între amănunt și abstracțiune. Elemente naive – precum curcubee schematice, aruncate la nimereală prin unele tablouri – mărturisesc un ludic greu de presupus la un om cu un chip aspru, mereu auster.
Prezent în expoziții remarcate internațional, dar și actor al unei cariere cu suport politic, începută în timpul național-comunismului, între 1978 și 1996 (devenind, pentru scurt timp, ministru al culturii), Viorel Mărginean este, totuși, un artist cu foarte multe tablouri, intens colecționat în țară și în străinătate, în colecții instituționale sau private. Cu un record personal pe piața de artă ce tinde spre 10.000 de euro („Butterflies/Fluturi” în 2013), tablourile sale sunt unele deschise publicului larg, adaptate spațiilor și gustului modern. Rafinamentul folcloric al acestora, despre care scria „Cultura” în 2013, este o cheie care poate fi (sau nu) accesată de privitorii pânzelor sale. Minimalismul aparent, ritmul și contrastele, conceptualismul de facto, forța și eleganța motivelor, programarea laborioasă a accidentului grafic, respirația amplă, calmul hieratic, fiecare poate găsi, mediat sau imediat, propriile căi de apropiere de tablourile lui Mărginean, propriile argumente pentru a-și odihni privirea în acestea.