CULTURA ECONOMICĂ

Idealul ultraliberal: „Jos statul social!”

Teodor Brateş

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

Întâmplător sau nu, reluarea, într-o manieră hiperofensivă, a atacurilor la adresa „statului social” în luările publice de poziție ale ultraliberalilor coincide cu publicarea Programului de convergență, ediția 2017-2020, care conține prevederi exprese referitoare la tema noastră. Până aici, nimic deosebit. De regulă, orice măsură menită să transforme texte constituționale esențiale (să nu uităm că „natura” socială a statului român este proclamată în chiar primul articol al Legii fundamentale) din deziderate în realități întâmpină tot felul de rezistențe (să le spunem doar așa) ale adepților liberalismului extremist.

„Desuetul” concept de umanitate

Unul dintre cei mai fervenți adepți ai Proiectului libertarian a afirmat, într-un recent articol din presa centrală, că „dispariția statului social constituie soluția sigură pentru rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă România. Recentele măsuri de politică socială reprezintă un atac direct la libertatea individuală, dreptul de proprietate și preeminența economiei de piață, ceea ce blochează orice posibilitate de asigurare a bunăstării”.

Pe scurt, în vederea evitării multor capcane „teoretice”, precizez că avem de-a face cu un refuz categoric de a se lua în considerare criteriul moral în abordarea intervenționismului statal în materie socială.

Ei, tocmai aici se află „nodul” problemei: cum nu pot să condamne, la vedere, justiția socială, o plasează exact la contrariul ei prin proclamarea autosuficienței și autoajutorării (adică, fiecare pentru sine, nimic pentru ceilalți). Pornind de la David Hume, cu al său „Tratat asupra naturii umane” (1739), cel care vorbea despre „războiul fiecăruia împotriva fiecăruia”, libertarienii consideră că „în spațiul pieței libere noțiunile de justiție și injustiție nu-și au loc”. Prin această concluzie decretează și eliminarea din ecuație a conceptului de umanitate. Făcându-se că uită finalitatea oricărei activităţi de tip economic, şi anume satisfacerea unor nevoi omeneşti, dar nu oricum, ci în condiţii dezirabile, libertarienii se exclud automat din orice dezbatere raţională pe tema dată.

Blocarea în confuzie

Așadar, în pofida faptului că există studii consistente despre etica în afaceri (forma concentrată de definire a spațiului concurențial al pieței libere), din perspectiva unor talibani în economie, „impozitarea reprezintă un jaf”. Ce se întâmplă însă în absența impozitării (ideal libertarian neatins nici în țara-model a pieței libere – SUA, în care Fiscul este „Dumnezeu pe Pământ”) cu redistribuirea de resurse către segmentele defavorizate ale populației? Răspunsul libertarian: să se descurce cu forțe proprii, eventual cu ajutorul unor opere filantropice!

Ceea ce relevă Programul de convergență 2017-2020 privește, în esență, la capitolul care ne interesează aici, susținerea unor politici publice, inclusiv a procesului de redistribuire, potrivit „modelului social-european”. Desigur, tema este vastă, însă, câteva elemente de sinteză vor avea (cred) darul să situeze la locul cuvenit o serie de mituri și legende.

Veniturile din contribuțiile sociale reprezintă, în România, 8,1% din PIB, în timp ce media pe UE este de 13,2%. Țara noastră a înregistrat venituri din impozitul pe profit de 2,3% din PIB, în condițiile în care media pe UE este de aproape 4 procente, iar veniturile fiscale din impozitele pe proprietate reprezintă 0,8% din PIB față de media pe UE de 2,5%. În aceste circumstanțe, în afară de replica indirectă dată ultraliberalilor, apare – întru totul justificată – întrebarea: cum pot fi corelate nevoile reale de asistență socială (fie și numai acestea) cu posibilitățile de acoperire a lor din banul public? Sau, mai bine, să lăsăm piața liberă să regleze „conturile” cu semenii noștri aflați la nevoie fără vina lor? Astfel, darwinismul social revine în actualitate: scapă cine poate!

Capitalizarea frustrărilor

Deficitul de cultură economică facilitează extinderea confuziei induse deliberat, începând cu terminologia. Între altele, se pune semnul egalității între „politicile sociale” și „protecția socială”, încălcându-se raportul dintre parte și întreg. Primele vizează o gamă extrem de variată de modalități prin care se satisfac nevoi de genul educației, sănătății, ordinii publice, siguranței personale și naționale etc., pe când cea de-a doua se limitează la sprijinirea segmentelor defavorizate din societate și la stimularea unor procese și fenomene pe care piața liberă nu poate – în niciun chip – să le orienteze într-o manieră dezirabilă (ajutoare de șomaj, asigurarea venitului minim garantat, indemnizații pentru persoanele cu dizabilități și pentru creșterea copiilor etc.). Trebuie să reamintim că o parte semnificativă a banului public este destinată și capitalului, fie și numai în vederea stimulării start-up-urilor, angajării tinerilor, creării de locuri de muncă mai bine plătite, accelerării procesului investițional etc. Includerea în protecţia socială a politicilor salariale, a pensiilor, a măsurilor de încurajare a antreprenoriatului autohton este nu numai un abuz terminologic, ci un act contrar interesului public. Din toate acestea nu rezultă că sunt de acceptat alte tipuri de abuzuri, în special cele care reprezintă, cu adevărat, jaf în gestionarea banului public destinat susținerii politicilor sociale.

Pentru a încheia „rotund”, consemnez că, în urma investigației sociologice în rândurile unor studenți în economie – care, în proporție de 59,3% s-au declarat adepți ai libertarienilor – 78,1% s-au pronunțat pentru extinderea gratuităților instituite la călătoriile pe calea ferată. Curat consonanţă între principii și atitudinea pragmatică nemijlocită!