CULTURA IDEILOR

Identitate și modernizare

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Identitatea este o temă străveche. De la Aristotel, avem în logică o argumentare constrângătoare a principiului potrivit căruia, în același timp și sub același raport, un obiect este identic cu sine. Operând o reducere la absurd, dacă obiectul nu ar fi identic cu sine, atunci ar fi identic cu orice altceva, ceea ce ar atrage imposibilitatea de a distinge obiectele. Or, în fapt, există această posibilitate. Mai nou, Peter Strawson a convins că operația de identificare este operația primordială a cunoașterii, căci până și nominalizarea, ce părea fără precondiții, o presupune.

Așa stând lucrurile, nu rezultă nicidecum că identitatea etnică și cea națională sunt de la sine înțelese, cum se mai crede. De altfel, tematizarea lor a intervenit târziu.

În conotația din științele sociale de astăzi, termenul identitate a fost introdus în 1956, de Erik H. Erikson (vezi „Identität und Lebenszyklus” [„Identitate și ciclu de viață”], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973), plecând de la „conștiinţa identităţii interioare („Bewusstheit innerer Identität”)”: „Conceptul de «identitate» trimite […] la ceea ce-l leagă pe individul uman cu valorile impregnate de istoria specifică a propriului popor […]. Conceptul de «identitate» exprimă astfel o relație reciprocă ce cuprinde atât o durabilă ființare lăuntrică a aceluiași, cât și o participare durabilă la caracteristici determinate ale grupurilor” (p. 124-125). Identitatea este concepută de Erik H. Erikson drept structurare a diferitelor experienţe pe care le face individul în relaţie cu sine şi în relaţie cu ceilalţi sub condiția unei „sinteze” din partea Eu-lui.

De la această concepere a identității s-a înaintat în diferite direcții. S-a vorbit de „identitate individuală”, dar și de „identitate socială”, de „identitate etnică”, de „identitate culturală”, de „identitate națională” şi de alte identităţi.

Dar identitățile etnică și națională nu au fost o temă distinctă în teoriile modernității. Hegel a privit istoria ca succesiune de lumi create în jurul conștiinței libertății, Auguste Comte ca succesiune a formelor cunoașterii, Marx ca succesiune de formațiuni organizate de proprietatea asupra mijloacelor de producție, Max Weber a adus în discuție tablourile lumii, Talcott Parsons a avut în vedere mecanismul „diferențierii” sferelor de activitate, Niklas Luhmann a făcut din „diferențierea funcțională” cheia analizei, Habermas privește lucrurile pe linia relației dintre „muncă” și „interacțiune”. Identitatea etnică și identitatea națională nu lipsesc din aceste abordări, dar sunt socotite mai mult efecte ale unor mecanisme profunde.

Explicația secundarizării celor două identități nu este complicată. Se poate observa că teoriile modernității nu au dat descrieri ale varietății societăților moderne. Teoriile modernități s-au concentrat asupra vârfurilor modernizării și au generalizat constatări făcute pe cazul lor. Aceste teorii au căutat mai curând tendințe generale și au lăsat în fundal particularități etnice și naționale. Pe acestea din urmă le-au plasat analitic în suita mecanismelor sesizate în cele mai dezvoltate societăți moderne.

Explicația nu ne scutește însă de răspunsul la întrebarea: sunt identitățile etnică și națională în contratimp cu modernitatea? Fapt este că cele două identități nu sunt doar o rămășiță a societăților premoderne. Ele nu țin doar de societăți cu dezvoltare întârziată, căci se regăsesc în cele mai dezvoltate societăți actuale. Ele se dovedesc a fi condiții ale modernizării – ale celei economice, instituționale, culturale. Recuperarea identităților la care asistăm astăzi este probă peremptorie. Pe de altă parte, „teoria multiplelor identități” probează, la rândul ei, că, oricare sunt identitățile pe care le trăiește astăzi individul, cea etnică și cea națională rămân active. Ele sunt legate cu alte identități, fără a se topi în ele.

Cum se inserează identitatea etnică și identitatea națională în teoria modernității? Astăzi este acceptat că „grupările etnice… integrează societatea prin intermediul «identității» pe acel nivel al scalei care face posibilă o anumită rază a unității de comunicare și de organizare” și evoluează odată cu societatea modernă, păstrându-se până astăzi! În cea mai riguroasă încercare de a încadra sistematic etnicitatea în teoria modernității, Armin Nassehi („Differenzierungsfolgen. Beiträge zur Soziologie der Moderne” [„Urmări ale diferențierii. Contribuții la sociologia modernității”], Westdeutscher Verlag, Opladen, 1999) argumentează două teze: a) etnicitatea este o posibilă formă de exprimare a reacţiei la situaţii sociale marcate de tensiunea incluziunii-excluziunii, dar, în condiţiile modernităţii, numai una dintre forme; b) identificările etnice nu se lasă reduse la „mişcări” şi „mobilizări” şi se explică numai dacă se acceptă existenţa latentă de procese de autoidentificare. Concluzia cuprinzătoare este că abia teoria modernizării dezvoltată prin cuprinderea mecanismului „diferențierii” face faţă realităţii identificării etnice și naționale şi le află acestora locul în arhitectura proprie. „Trecerea de la ordinea premodernă, fondată religios, la ordinea politic concepută relativ secularizat se desfășoară prin intermediul curentelor de identificare etnică și națională… Etnicitatea și naționalitatea constituie astfel punți spre integrare în pofida dezintegrării sociale [a vechii ordini]” (p. 163). Cele două identități se dovedesc a fi „legătura indispensabilă între procese sociale mereu mai complexe și necesara integrare socială a persoanelor”. În acest fel, identitatea etnică și cea națională sunt transferate experienţei individuale și de grup a comunicării și organizării. Doar că „diferențierea” în societățile moderne nu este doar cea „funcțională”, asupra căreia s-au concentrat Talcott Parsons și Niklas Luhmann, ci și una în alte sfere, înainte de orice, în sferele comunicării și organizării. În viața lor, oamenii nu numai că acționează, dar și trăiesc ceea ce fac.