Individul deprimat, de Gina Stoiciu

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica LUMEA SUB LUPĂ

Individul deprimat

Gina Stoiciu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

Ne spunem uneori că limba a fost inventată pentru a ne plânge nemulţumirile. Dar ce rost are să te plângi, când patru din cinci persoane nu te vor asculta, iar a cincea poate chiar se va bucura să te știe nemulțumit?

Un exemplu. Să-l numim Alex. Se simte profund deprimat şi are gânduri sinucigașe. A trăit un divorț și apoi n-a mai avut putere să-și păstreze serviciul. Își spune că și-a ratat și cariera, și viaţa personală. A încercat să le vorbească unora dintre prieteni, sperând ca ei să-l consoleze cu vorbe potrivite. Dar, în loc să-l asculte, prietenii i-au vorbit mai mult de grijile lor. În mod paradoxal, indiferența celorlalţi l-a salvat; a înţeles că o sinucidere în indiferenţa generală e lipsită de sens.

Alex și-a căutat atunci „comunitatea de suferință” pe rețelele sociale. Pe un blog despre deprimare a găsit un test al doctorului Daniel Sciemeca. L-a completat întrebare cu întrebare și a constatat că la toate a trebuit să răspundă „da”. Sunt obosit de îndată ce mă trezesc. Dorm din ce în ce mai prost. Nu mai am chef de nimic, nici măcar de lucrurile care înainte îmi făceau plăcere. Nu mai râd la glume, pentru că toate mi se par foarte stupide. Tot timpul mă doare ceva. Diger prost, orice aş mânca. Dacă beau ceva, parcă îmi revine puţin energia, elanul. Am impresia că sunt prins într-o gândire de dublă constrângere: dacă fac alb, nu e bine, dacă fac negru, tot nu e bine. Am probleme de planificare, nu mai ştiu să-mi organizez timpul şi mă simt mereu debordat. Nu ştiu exact ce vreau, nu reuşesc să iau decizia bună.

O mărturie publicată pe blog, acest confesional modern, i-a atras în mod deosebit atenția lui Alex: „Acum cinci ani am aflat că sufăr de o stare de deprimare. Refuzam să merg la doctor. Viaţa mea era fără cap şi fără coadă. Consideram că starea mea depresivă este răul meu personal şi invincibil. Ca toată lumea, aveam prejudecata că am o boală mentală de care nu mă puteam vindeca, pentru că era un rău existenţial. Aveam sentimentul inutilității, îmi spuneam că nu valorez nimic și că nu foloseşte la nimic să trăiesc. Mă izolam şi eram hotărâtă să mă las să alunec până la capăt. Am ajuns la spital după o tentativă de sinucidere. Acolo am întâlnit un psihiatru, am stat mult de vorbă cu el. Şi am înţeles că nu eram singura depresivă şi că puteam să mă întorc la o viaţă normală. Am citit mult şi am aflat că «sindromul de alunecare», această idee că nu merită să mai trăieşti, este un dezechilibru psihic și fiziologic. De atunci, urmez medicamentaţia și îmi consult mereu psihiatrul. Am început să văd altfel lucrurile. Am învăţat să mă apăr de acest rău al secolului: deprimarea”.

Din una în alta, Alex a învățat să se apere de acest rău al secolului. O suferinţă frecventă în societăţile individualiste și performante, al căror mecanism de suprasolicitare, de competiţie şi de rivalitate alimentează frica de eşec. Paradoxul deprimatului este că el crede că are nevoie de singurătate, dar tocmai această singurătate îl face să fie mai disperat. Lui Alex i-a plăcut cu deosebire butada psihologului Philippe Labro, care numește starea depresivă un fel de noiembrie al sufletului şi un decembrie al dorinţei. Și s-a hotărât să-și caute primăvara sufletului. Dacă temperatura ideală pentru a-ţi păstra buna dispoziţie ar fi 22 de grade, de ce n-ar pleca la soare? Și dacă există rețete de fericire „on line”, de ce să nu le încerce?

A comandat și o carte care îi promitea o reprogramare pozitivă a creierului. Christine Lewicki, autoarea cărții „Pentru a găsi seninătatea, calmul și plăcerea în 21 de zile”, spune că trebuie să ne reprogramăm creierul și să intrăm într-o spirală virtuoasă, ceea ce ne va permite, datorită voinței personale, să vedem viața în culori luminoase în numai 21 de zile. Promisiunea i s-a părut mai rapidă decât o psihanaliză de 20 de ani. Autoarea îl și somează: dacă nu ai voința să te reprogramezi, ești un om terminat. Așa încât, Alex a luat calea reprogramării: ceva cunoștințe de neuroștiință, multă speranță și voință.

Dincolo de această perspectivă psihoterapeutică, să vorbim și despre deprimare ca patologie a epocii. Alain Ehrenberg defineşte starea depresivă ca pe o „oboseală de sine”, o patologie a responsabilizării individului, o uzură a energiilor, o stare de debordare mentală şi emoţională. Este sentimentul de a nu fi la înălţimea aşteptărilor şi sentimentul de capitulare în fața presiunilor sociale. Deprimarea este un bun revelator al spiritului individualist al epocii, un cântar al energiei emotive, pe care fiecare individ o poate mobiliza în viaţa sa activă.

Oboseala de sine este frica de eşec. Deprimarea măsoară „cât valorăm noi pentru alţii”. Este o suferinţă socială care se manifestă prin epuizare, insomnie, indecizie; este o „boală” inerentă unei societăţi care mizează pe responsabilizare în fața succesului și a eșecului. Oboseala de sine este un simptom de gestiune neechilibrată a energiilor personale, o absenţă de energie și de voinţă de mobilizare, o abdicare, un refuz al competiţiei, al autonomizării şi al responsabilizării. Deprimarea, ca oboseală mentală şi afectivă a individului contemporan, îl face pe acesta fragil şi vulnerabil pe plan social. Uneori, ea duce la dependență de droguri, drumul cel mai scurt de abdicare imaginară în fața presiunilor epocii. Dacă alcoolul este un vehicul de socializare, drogurile sunt vehicule de evadare socială, de tăiere a contactului cu sine și cu lumea.

Aflăm că în Coreea de Sud, procentul de sinucidere corelat cu frica de eşec este considerabil. Marile companii organizează terapii surprinzătoare pentru a combate gândurile sinucigaşe. Una dintre ele este aceea de «a asista la propria ta înmormântare». Experienţa cuprinde mai multe secvenţe. Îţi alegi hainele cu care ai vrei să fii înmormântat. Te îmbraci cu ele. Îţi alegi un sicriu. Te laşi depus în sicriu. Sicriul va fi apoi închis câteva minute, timp în care reflectezi la «condiţia de mort» și la durerea pe care o produci în jur, celor apropiaţi. Statisticile spun că cei care se tratează în acest fel, îşi regăsesc dorinţa de a trăi. Mai simplu ar fi să ne spunem: atâta pot, atâta fac.