CULTURA LITERARĂ

Putere și teroare  

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Ismail Kadare, Firida Ruşinii, Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016.

 

Prima jumătate a secolului al XIX-lea; la Istanbul, capitala Imperiului Otoman, într-una dintre cele mai cunoscute şi aglomerate pieţe ale oraşului, a fost construită Firida Ruşinii. Adică nici mai mult, nici mai puţin decât un spaţiu special în care să poată fi expuse capetele tăiate ale celor care, într-un fel sau altul, subminau autoritatea sultanului sau a măreţei împărăţii.

 

Căderea capetelor

Desigur, pentru ca un cap să ajungă aici, el trebuia să aparţină unui personaj celebru în timpul vieţii, paşă sau vizir, general sau mare sfetnic al sultanului – dar care, din motive mai mult sau mai puţin complicate ori evidente, s-a făcut vinovat de trădare. Sau, dacă nu s-a făcut propriu-zis vinovat, atunci măcar a putut să fie suspectat de sperjur. Aceasta este imaginea centrală a romanului lui Ismail Kadare, „Firida Ruşinii” (1978). Inclusă în aşa numitul „ciclu otoman” al scriitorului albanez, cartea aceasta, alături de „Mesagerii ploii” (1970), primul text al lui Kadare în care Imperiul apare ca o putere de sub dominaţia căreia, în Evul Mediu, nimeni şi nimic nu poate scăpa, „Podul cu trei arce” (1978) şi „Palatul Viselor” (1981), reprezintă o extraordinară alegorie a puterii ce refuză să ţină seama de orice altceva în afara propriilor interese. Excelentă, ca întotdeauna, este versiunea românească a acestei cărţi, semnată de Marius Dobrescu, recent apărută la Editura Humanitas Fiction, Marius Dobrescu fiind de asemenea tălmăcitorul altor importante titluri ale lui Kadare.

În „Firida Ruşinii”, orice mişcare de protest iscată în vreuna dintre numeroasele provincii ale Imperiului este înăbuşită în faşă, dezbinarea este o metodă folosită frecvent pentru a slăbi rezistenţa oricărui posibil oponent, iar cartea devine, pe nesimţite, o meditaţie profundă şi gravă asupra dezumanizării omului confruntat cu tentaţiile puterii absolute. Majoritatea personajelor vor sfârşi în nefericire, dizgraţie şi moarte, iar capetele lor vor împodobi, pe rând, Firida Ruşinii. Căci marele imperiu e un adevărat personaj, unul simbolic, ce-şi distruge supuşii în mod implacabil. Fără îndoială, în toată această istorie, cazul lui Ali Paşa de Tepelena este cel mai reprezentativ. Conducător despotic al Albaniei – vechiul Arber al documentelor medievale –, acesta îşi propune să-şi elibereze ţara de sub jugul otoman, după ce, în prealabil, vreme de decenii, nu făcuse altceva decât să participe la oprimarea propriilor conaţionali. Octogenar de-acum, dar convins că îi va putea convinge pe oameni să-l urmeze, Ali porneşte revolta, numai că, spre deosebire de legendarul Skanderbeg Kastriotul, cel care, cu patru veacuri în urmă, ridicase întregul popor, Ali nu reuşeşte să se facă ascultat de oameni – şi cu atât mai puţin iubit de aceştia, incapabili să uite suferinţele pe care el însuşi le provocase.

 

O utopie contrară

Cartea este structurată ţinând seama de câteva coordonate geografice, care se transformă, treptat, în coordonate simbolice. Finalul, tulburător (înfiorător de-a dreptul!), duce cumva până la ultimele consecinţe – şi explică pe larg – politica de deznaţionalizare practicată de Imperiul Otoman. Primul pas era teroarea absolută, dezlănţuită asupra populaţiei din teritoriile cucerite, având ca scop transformarea oamenilor într-un fel de morţi vii, incapabili de opoziţie şi incapabili chiar să mai gândească. Apoi era aplicată politica „situaţiilor speciale” care, chiar dacă putea dura mai puţin decât strategia „Kra-kra” (distrugerea obiceiurilor zonelor supuse şi anularea fondului străvechi de cuvinte), era mai de temut, câtă vreme finalitatea sa era ca aceia cuceriţi să se distrugă singuri, prin acte de trădare şi delaţiune încurajate pe faţă de noii stăpâni.

Numai că esenţialul în acest roman este că nu avem de-a face neapărat – şi, în orice caz, nu la toate nivelurile interpretării – cu acel Imperiu Otoman ale cărui acţiuni pot fi documentate istoric. Kadare scrie, e clar, un text simbolic şi parabolic, veritabilă utopie contrară, ale cărei sensuri subversive sunt evidente pentru cititorii obişnuiţi cu strategiile narative şi stilistice ale autorului. Astfel, lumea Orientului este tărâmul de unde provine tirania, iar Imperiul Otoman evocat în carte reprezintă un soi de moştenitor simbolic al tuturor marilor imperii anterioare, întemeiate pe cuceriri şi oprimări, de la Imperiul Persan la Egiptul faraonilor. Nu întâmplător, Kadare însuşi a vorbit în repetate rânduri despre puterea de seducţie „de-a dreptul imperială a unui stat halucinant”: „M-a atras întotdeauna Imperiul Otoman, incomensurabil, tragic, grotesc, birocratic, totalitar, expresie a tuturor regimurilor totalitare de mai târziu.”

 

Un Babel otoman

În „Podul cu trei arce”, Kadare descria, pe de o parte, dificila ridicare a unui pod peste apele învolburate ale râului Ujana cea Rea, iar pe de alta, modul în care pseudolegendele reuşesc să domine inconştientul colectiv, astfel încât, treptat, oamenii ajung să creadă fabulaţia, iar nu adevărul – pe care, în paranteză fie spus, îl cunosc cu toţii. „Firida Ruşinii” începe, simbolic, exact acolo unde se termina „Podul cu trei arce”, iar Kadare aseamănă adesea, subtextual, Albania cu o Grecie în miniatură, care, după cucerire, a fost despărţită brutal de originile sale creştine. Prima mare dramă a acestui pământ va fi, în consecinţă, aceea a ameninţării otomane, iar apoi a cuceririi de către Înalta Poartă. Obiceiurile vor fi alterate, supravieţuirea şi rezistenţa  se vor mai putea realiza doar la nivel strict lingvistic, dar cu mare dificultate, în contextul noului Babel Otoman şi a încercărilor repetate ale stăpânirii turceşti de a amesteca limbile… Problema identităţii şi mai ales cea a păstrării acesteia în situaţia dată reprezintă provocări de seamă cu care se confruntă populaţia şi pe care scriitorul se simte dator să le exprime.

Apropiat de numeroşi exegeţi de proza lui Franz Kafka, pentru viziunea artistică şi, de asemenea, ţinând seama de modalităţile stilistice utilizate, dar şi de Dino Buzzati, datorită tematicii implicate, Ismail Kadare reuşeşte să depăşească toate aceste posibile influenţe şi să vorbească extrem de convingător, în „Firida Ruşinii”, despre fascinaţia maladivă a puterii, despre violenţă şi făţărnicie, despre delaţiune şi trădare, dar şi despre puţinele elemente care, în contextul unei asemenea lumi de coşmar, îi mai pot ajuta pe oameni să nu se dezumanizeze complet.