CULTURA LITERARĂ
Identitate și clișeu la frontiera literaturii
Mihai Duma
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf
Jan Cornelius, „Eu, Dracula și John Lennon”, Editura Humanitas, București, 2016
Traducător de literatură apreciat, Jan Cornelius, își (auto)ficționalizează în volumul „Eu, Dracula și John Lennon” traseul biografic, încercând o definire a sinelui prin deconstruirea stereotipurilor ce înconjoară identitatea „unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în Mirificul Occident”. Mottourile ce deschid parcursul memorialistic trasează axele de raportare la spectacolul carnavalesc al lumii – melancolia și ironia – adică ipostazele configurate în cele cincizeci și una de anecdote prin care personajul-narator încearcă îndepărtarea măștii și scoaterea la lumină a „omului interior”, un eu ce se rostește pe sine sub presiunea unui pact cu temporalitatea și spațialitatea multiplicate.
Jocul memoriei conturează fragmentarismul scrierii, naratorul opunând contrapunctic întâmplări din cotidianul comunist și din cel occidental. Personajul privește realul dintr-un no man’s land spațial, temporal și politic, fiind într-o perpetuă pendulare între prezent și trecut, între România natală și Germania ca patrie adoptivă, între anxietățile provocate de capitalism și traumele lăsate de comunism.
Tematica centrală a rememorării o constituie, așadar, necesitatea construirii și a definirii identitare în raport cu alteritatea. Preambulul prezintă personajul într-o cafenea din Köln fiind supus unui șir de întrebări hilare, de tipul „Vrei să fii milionar?”, legate de originea sa. Când interlocutorul află că a emigrat în Germania din România în urmă cu treizeci și cinci de ani și că limba sa maternă este germana, întrebarea ce urmează ilustrează nevoia de plasare într-un orizont geografic al lui „Celălalt” pentru o delimitare formală: „- Păi atunci v-ați adaptat destul de bine la noi. Și vă duceți anual la Budapesta? – Nu, de ce? – Dorul de țară…”. Dar relația Occidentului cu Estul european se dovedește a fi una problematică – un spațiu străin și neindividualizat – iar România prezintă o singură constantă clișeizată – contele Dracula.
Având o identitate ce stă sub semnul stereotipurilor culturale, naratorul se raportează constant la cel care devine alter ego-ul său literar, Richard Brautigan. Stilul de a scrie al autorului american se răsfrânge în atenta observare a absurdului ce guvernează cotidianul. Personajul își rememorează copilăria și tinerețea petrecute în România comunistă, notând detaliile carnavalescului grotesc: „Tata avea pe-atunci 67 de ani și, de la o vreme, Salvarea nu se mai deplasa decât pentru persoane de până în 65 de ani”. Recuperarea perioadei comuniste se face prin filtru ironic, colorând-o cu haz burlesc: „Azi toți dau cu parul în dictatura comunistă, uitând că trebuie să-i recunoaștem și un mare merit: pe-atunci statul avea cu-adevărat grijă de cetățenii săi, și din acest motiv nu mi se putea permite sub nicio formă să călătoresc într-o țară din Vest, complet străină mie, cu buzunarele goale, ca un clochard”. Carceralul politic este dublat de unul fizic în momentul internării în clinica de psihiatrie desprinsă parcă din filmele lui Hitchcock.
Odată cu evadarea din regimul totalitar, se observă și o schimbare a strategiei narative – dacă anterior părăsirii României, perspectiva aparținea doar personajului-narator, acum, aceasta se relativizează prin inserțiile epistolare. Naratorul chiar corectează perspectiva lui Matei Vișniec asupra Târgului de carte de la Frankfurt, urmărind o (supra)licitare a absurdului: „la standurile editurilor din Est nu se bea, contrar afirmațiilor sale, nici pălincă, nici vodcă. Ca să fiu mai exact: mie nu mi s-a oferit decât rachiu și șliboviță”. În calitatea sa de interpret, spațiul german îi prilejuiește personajului o serie de întâlniri cu alți emigranți. De cele mai multe ori, acestea se desfășoară în secția de poliție; astfel, îi cunoaște atât pe Ion Gheorghe (a cărui explicație că a coborât accidental din autocar în Germania i se pare probabilă polițistei care-l interoga, dar de necrezut rămâne că românul și-a lăsat nevasta acasă), cât și pe Alina Petcu (care, în pofida problemelor sale cu legea, se amuză pe seama faptului că polițiștii umblă mereu câte doi).
Trecerea timpului nu conduce la depășirea angoaselor, ci doar la înlocuirea cauzelor acestora. Dar motivele ilustrează privirea autoironică a personajului-narator ce încearcă să aibă o perspectivă obiectivă asupra biografiei sale: „Acum, nu-i mai este frică de absolut nimic, poate doar de prăbușirea economiei mondiale, de inflație, de devalorizarea monedei euro […] Și de carnea de pui conținând antibiotice. Nu, pardon! De carnea de pui conținând antibiotice i-a fost teamă ieri. Astăzi se teme de virusul Schmallenberg”.
Aducerea amintirilor în prezentul povestirii trezește melancolia naratorului. Scrisoarea adultului, adresată nimănui altcuiva decât lui Moș Crăciun, contrapune sărbătoarea din copilărie celei din prezent, o sărbătoare dezvrăjită din cauza consumismului. Privită retrospectiv, și adolescența în perioada comunistă, populată de figuri ca ale celor de la Rolling Stones, a căror muzică de un pesimism cras era interzisă în socialism, sau de trupa The Beatles, a căror identitate și-o asuma personajul, provoacă aceeași melancolie: „Ehei, azi e cu totul altfel […] de câte ori exersez bătutul tobei pe calorifer, în lipsă de bancă școlară, tânărul care locuiește sub mine îmi sună la ușă și se plânge din cauza zgomotului. Dar asta nu mă miră deloc, băiețică ăsta abia a ieșit din găoace și habar n-are cine-s Rolling Stones”.
Memorialistică, autoficțiune, povestire umoristică, oricum ar fi privită cartea lui Jan Cornelius, ea rămâne o încercare de construire a sinelui și de definire identitară prin jocul cu stereotipurile. Două realități se configurează din perspectiva străinului care nu se poate poziționa definitiv pe sine, mereu într-o pendulare, un du-te-vino perpetuu între Est și Vest, între interioritate și obiectivarea ei. Literatură de frontieră într-un spațiu lipsit de orice graniță.