Sari la conținut

Laudele care pot ucide, de Monica Săvulescu Voudouri

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Laudele care pot ucide

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Particip la un târg internațional de carte și am de citit o mulțime de volume pentru prezentare. Încep cu cel mai cunoscut autor, ca să-mi fac curaj. Când spun cunoscut, înțeleg prin acest lucru: popularizat, tradus, comentat, apreciat în unanimitate, premiat cu nenumărate premii, propus pentru premiul cel mare. Una dintre editurile pe care le prezentăm la târg a scos o serie cu operele acestui scriitor. El a devenit un clasic. Și un reprezentant al literaturii țării lui peste hotare. Cartea pe care o citesc, a fost tradusă în peste 20 de limbi. Parcurg volumul. Lectura mă deconcertează. Poate că n-am înțeles eu prea bine frumusețea operei. Mă mai uit o dată prin carte. Și caut ce s-a scris despre ea. Litanii. Scriitorul e considerat monstru sacru. Poate că n-am nimerit cartea cea mai bună, îmi spun. Așa că din seria publicată de editură, mai citesc câteva. O scriitură specială. Un joc al conceptelor. Omul vrea să spună ceva. O spune. Face literatură? Citesc recenzii. Deschizător de drumuri, filozof, scrisul lui se integrează în mișcarea de idei cutare, în curentul cutare. A apărut în străinătate la renumita editură cutare și așa cum a spus despre el renumitul cutare…

Se vede treaba că nu m-a înzestrat Dumnezeu cu spirit critic, îmi spun. Așa că apelez la o persoană recunoscută în domeniu. Prind curaj, mai ales descoperind că undeva, în niște scrisori publicate postum, unul dintre contemporanii marelui scriitor, la un colț de pagină, scria că, de fapt, din punctul lui de vedere, celebritatea mult lăudată n-a avut talent. Invidie de coleg, îmi spun. Așa că nu renunț la gândul de a apela la unul dintre oamenii în a cărei competență am definitivă încredere. L-a lăudat și el, desigur, în toate împrejurările, dar acum vreau o discuție între prieteni. Ai dreptate să te îndoiești, îmi spune. Și avea dreptate cel cu scrisoarea postumă. Multă lume știe că e așa. Doar că celebritatea a prins o anumită perioadă istorică. Adică a fost omul potrivit pentru a se crea în jurul lui un mit. În primul rând pentru faptul că a avut acces la organismele literare internaționale, într-o vreme când colegii lui din țară nu aveau. El, având drumul deschis spre popularizare, reprezenta automat țara din care venea. Apoi, s-a declarat reprezentant al unei ideologii tocmai în momentul când acea ideologie era la preț. El este omul dreptății, s-a spus, atunci când dreptatea avea un înțeles și doar unul. Apoi a venit reclama. Și de la reclamă se trage totul. Binele. Și… răul. Prea multele laude, ca și prea multa reclamă, atrag atenția asupra celui expus. Multă prostie se varsă pe canalele acestei reclame. Multă impostură. Și mulți bani. Există însă și cealaltă față a monedei. Reclama te face să pui mâna pe carte. Reclama îți bagă sub ochi propria ei selecție. Poate că niciodată, altfel, nu ai fi avut intenția să iei din raft cartea respectivă, poate că niciodată nu te-ai fi oprit asupra ei. Dar, oprindu-te, vezi că regele este gol. Lauda a scos din anonimat. Și lauda a ucis, ceea ce altfel putea trece neobservat.

Scriitorul mult lăudat care m-a dus la aceste concluzii este unul de peste mări și țări. Fenomenul poate fi însă observat și mai aproape de casă. Și nu neapărat numai în lumea literară. Numele unora scris pe toate gardurile este până la urmă întristător. Și îmi trezește mila. Cum vor trăi ei, dacă vor trăi vreodată, clipa când nu vor mai fi monștri sacri? Și cum pot ei acum, când au numele scris pe toate gardurile, să-și înfrângă îndoiala de sine? Gardurile despre care vorbim sunt presa și televiziunea, și facebook-urile, și site-urile, și pozele, și părerile toate ca una. Dacă cineva, în momentul de față, are curajul să spună că regele este gol, e considerat răuvoitor sau nebun.

Și totuși, sancționarea este pasul care urmează proslăvirii nemăsurate. O vorbă populară spune: dacă tăceai, filozof rămâneai. Înțeleaptă vorbă. Dacă nu s-ar fi atras atenția asupra ei cu surle și trâmbe, mediocritatea putea rămâne neobservată. Un oarecare ar fi trecut drept un oarecare, nu s-ar fi umplut de glorie falsă și ifose. Situație care nu o dată s-a întâmplat în cultură. Specialistul căruia am curajul să-i expun îndoielile mele îmi explică de ce: pentru că s-a ivit omul potrivit, care, prin mijloacele potrivite momentului, a avut acces la sursele potrivite de popularizare. Acestea l-au ridicat în slăvi pentru că prezenta ideologia care la acel moment era potrivită. Ea vorbea unui public fără nici o putere de discernământ. Un public care se potrivea la ce spuneau alții. Iar, pe de altă parte, cel preamărit era un om pe care nu-l „blagoslovise Dumnezeu cu îndoiala de sine”, asta pentru a cita alt proverb. Un om care nu fugea mâncând pământul de laudă, neprevăzând că lauda poate ucide. Dând în vileag mediocritatea, care altfel putea trece neobservată.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: