CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Muntele vrăjit

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Pe cât de înspăimântător pentru cei nedeprinşi cu confruntarea pieptişă cu stânca, pe atât de irezistibil pentru cei subjugaţi de chemarea înălţimilor, Muntele simbolizează provocarea sălbăticiei, ascensiunea eliberatoare, victoria asupra limitelor fizice şi mentale, poate chiar „un drum spre Dumnezeu”, după cum îi scria Dan C. Mihăilescu unui prieten montaniard, în opoziţie cu „alunecarea în apele mării, o coborâre spre moarte”. Realitatea ne demonstrează însă, trist, că moartea poate fi şi destinaţia urcuşului.

Ueli Steck, considerat personalitatea secolului în alpinismul mondial şi supranumit „Swiss Machine” („Maşinăria elveţiană”) pentru abilitatea sa uluitoare de a urca în viteză munţi uriaşi, şi-a pierdut de curând viaţa, la numai 40 de ani, încercând să escaladeze Everestul, în premieră pe un traseul deosebit de periculos, fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. Tovarăşul său localnic, Tenzing (Tenji), suferise degerături la mâini în zilele de pregătire a ascensiunii, aşa că Ueli, adeptul expediţiilor scurte („Cred în continuare în aclimatizarea rapidă. E mult mai eficientă decât să petreci mai multe nopţi la altitudine”, scria el într-un mesaj pe Facebook), a decis să pornească singur la drum. Spera să îmbunătăţească aşa-numita „Triple Crown” („Coroana triplă”), performanţa stabilită în 2013 de englezul Kenton Cool cu ajutorul oxigenului şi pe rute clasice, urcând doar cu propriile forţe, în stil alpin – fără corzi, pitoane etc – toate cele trei vârfuri: Everest, Lhotse şi Nuptse, a explicat alpinistul Adrian Laza, aflat şi el în Himalaya. Elveţianul şi-a găsit însă sfârşitul lângă Nuptse, după o cădere în gol de peste 1.000 m. La răspântia destinului, el a ales a doua cale indicată de Hans Castorp în „Muntele vrăjit” de Thomas Mann: „Există două drumuri spre viaţă. Unul este cel obişnuit, direct şi cinstit. Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial!”

Gata să-şi măsoare puterile cu Everestul, tot fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi, este şi Horia Colibăşanu, plecat în expediţie alături de primul german care a cucerit toate cele 14 „optmiare” (vârfuri de peste 8.000 m) din lume, Ralf Dujmovits. Alpiniştii se aclimatizează deja în tabăra de bază avansată, situată la 6.400 de metri altitudine, unde se mai află peste 100 de amatori de aventură. Toţi şi-au propus să înceapă ascensiunea spre vârful de 8.848 metri în a doua jumătate a lunii mai, când vremea se anunţă favorabilă. Cel mai performant alpinist din istoria României, care are în palmares jumătate din cele 14 piscuri de peste 8.000 de metri, încearcă să răzbune ghinionul din 2014, când a fost nevoit să renunţe la căţărarea pe Everest din cauza condiţiilor meteo nefavorabile. „Nu cu muntele mă lupt, ci cu propriile mele slăbiciuni. Mă lupt să fiu mai mult decât am fost data trecută. Fiecare expediţie e un mic pas pe o scară care mă duce mai sus fizic, psihic şi spiritual”, spunea Colibăşanu într-un interviu de anul trecut.

Mai este însă Everestul un loc de meditaţie, de explorare a abisurilor interioare şi de transformare profundă, dincolo de efortul fizic propriu-zis? Statisticile arată că nu prea. Dacă în urmă cu jumătate de secol doar şase oameni atingeau acest vârf, anul acesta, circa 800 (!) – cu 20% mai mulţi decât în 2016, potrivit observatorilor fenomenului – vor lua cu asalt muntele. Sumele plătite pentru ascensiuni comerciale variază între 30.000 și 120.000 de dolari, în funcţie de ruta aleasă, majoritatea alpiniştilor de ocazie optând pentru traseele mai uşoare (căci sunt 18 în total). Vorbim deja despre o vânătoare de prestigiu, în ciuda celor mai bine de 200 de cadavre risipite de-a lungul timpului pe povârnişuri. Iar toată forfota asta strică nu doar pacea zăpezilor, ci şi plăcerea adevăraţilor sportivi.

Şi totuşi, alpiniştii autentici încă răspund chemării „mamei Universului”, Chomolungma (numele tibetan al Everestului), aşa cum a făcut-o şi George Mallory, primul european ajuns pe pantele muntelui, care avea să-l sechestreze definitiv în 1924. Şi aşa cum şi-ar fi dorit s-o facă şi adolescenta Dor Geta Popescu, căreia i s-a refuzat permisul de ascensiune pe motiv de vârstă. Românca de 13 ani n-a mai apucat să-şi împlinească visul, fiind strivită de o avalanşă în Munţii Retezat. O tragedie care putea fi evitată, cu echipament de protecţie adecvat. Deţinătoare a opt recorduri mondiale la alpinism de altitudine şi a câtorva titluri naţionale la escaladă, Dor Geta Popescu şi-ar fi putut demonstra curajul şi măiestria în condiţii nepericuloase, poate chiar la Jocurile Olimpice. Fiindcă anul trecut, escalada a fost inclusă pe lista sporturilor ce vor fi prezente la Tokyo 2020, 40 de sportivi urmând să concureze la cele trei probe consacrate: viteză, bouldering şi dificultate. Sigur că emoţiile trăite la Olimpiadă nu se compară cu cele din creierii munţilor, însă bucuria ascensiunii rămâne aceeaşi. Lipseşte însă ingredientul esenţial, frica de moarte, pe care o experimentează toţi cei care înfruntă natura. Fascinaţia piscurilor nu amorţeşte teama, deşi pe Everest, nu doar altitudinea, ci şi peisajul tulbură minţile, dezvăluind totodată de ce pe steagul Tibetului soarele înconjurat de raze ţâşneşte parcă de după munte. E, poate, ultima imagine întipărită pe retina victimelor, pe care moartea le ţintuieşte, cum scria Irvin D. Yalom, „privind soarele-n faţă”.