CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

Muzeul Național de Istorie

Virgil Ştefan Niţulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Am mai avut ocazia să scriu despre acest muzeu și nu vreau să ascund faptul că este una dintre instituțiile muzeale de care mă simt legat prin activitatea mea.

România nu a avut un muzeu național de istorie precum alte națiuni europene, cu toate că, încă din 1864, s-a desprins, la 25 noiembrie, din trunchiul Muzeului Național înființat în București, în 1834, Muzeul de Antichități. Devenit, în 1875, Muzeul Național de Antichități, acesta s-a aflat sub conducerea câtorva dintre cele mai importante figuri ale istoriografiei românești, precum Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, George Murnu, Vasile Pârvan, Ioan Andrieșescu, Vladimir Dumitrescu, Scarlat Lambrino, Theofil Sauciuc-Săveanu, Ion Nestor, Constantin Balmuș și Gheorghe Ștefan. În 1956, Muzeul este desființat de facto, patrimoniul acestuia trecând la Institutul de Arheologie. Partidul Muncitoresc nu avea nevoie, în acel moment, de un alt muzeu național de istorie, singurul admis fiind recent înființatul muzeu Lenin-Stalin, devenit, în foarte scurt timp, Muzeul de Istorie al Partidului (a purtat, până în 1990, la desființarea sa, mai multe denumiri). Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, în afară de România, l-a făcut pe Ceaușescu să ia numeroase măsuri de apărare, de la schimbarea planurilor strategice și înființarea serviciilor anti-KGB, până la declanșarea unor acțiuni naționaliste de propagandă, mai ales, anti-sovietică. Între ele, a fost adoptată și ideea înființării unui muzeu național de istorie, al cărui scop principal trebuia să fie acela de a demonstra că întreaga istorie a țării a avut drept scop preluarea puterii de către Partidul Comunist și construirea societății socialiste. Este adevărat că Ceaușescu a anticipat necesitatea înființării unui asemenea muzeu încă din 1966. Dar lucrurile au fost tărăgănate, pentru că nu se luase decizia cu privire la sediul noii instituții. În 3 iulie 1968, la doar câteva zile după invadarea Cehoslovaciei, a fost decisă elaborarea tematicii viitorului muzeu. În foarte scurt timp, mulți dintre cei mai valoroși absolvenți ai facultăților de istorie din România au avut șansa de a se putea angaja în muzeul neînființat încă, sub îndrumarea câtorva dintre cei mai cunoscuți muzeografi istorici ai timpului. Sub presiunea evenimentelor internaționale, în 1969, Ceaușescu decide să nu se mai construiască un nou sediu pentru muzeu și alocă acestuia clădirea Poștei Centrale din București. La 20 martie 1970, Muzeul Național de Istorie a României a fost înființat, sub denumirea aleasă de Ceaușescu: Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România; pentru toți specialiștii, acesta a rămas însă Muzeul Național.

Încă din 1969, specialiștii muzeului au muncit fără odihnă pentru a definitiva tematica noii expoziții permanente și pentru a strânge patrimoniul necesar pentru expunere. Ceaușescu a impus drept dată pentru inaugurarea Muzeului ziua de 8 mai 1972, când se aniversau 61 de ani de la înființarea Partidului, dorind, încă o dată, să lege istoria patriei de cea a organizației comuniste. Cu eforturi uriașe, obiectivul a fost atins.

Muzeul a fost afectat, fără îndoială, de politica de propagandă a regimului. Totuși, în umbra acesteia, specialiștii instituției și-au făcut datoria și au reușit să mențină un nivel științific înalt pentru studiile elaborate în interiorul Muzeului.

În contextul schimbărilor urbanistice radicale preconizate de dictator, la începutul deceniului 9, pentru sediul Muzeului a fost rezervat un nou amplasament, mult mai generos, pe malul Dâmboviței. Clădirea a fost începută și, concomitent, muzeografii au demarat lucrul pentru noua expoziție permanentă. Prăbușirea regimului comunist a dus la stoparea investiției de unde, la 23 august 1989, Ceaușescu a privit, pentru ultima oară, tradiționala demonstrație a armatei și a cetățenilor, într-un climat dominat de teroare și disperare.

Investiția pentru noul sediu al Muzeului a fost stopată, clădirea fiind predată, mai întâi, Societății Române de Radiodifuziune, apoi, Ministerului Culturii și Ministerului Justiției și, în ultimă instanță, unei societăți comerciale turcești aflate, până în ziua de astăzi, în litigiu cu Statul Român. Muzeul Național a trebuit să se resemneze în a accepta sediul actual, total inadecvat funcțiunilor unui muzeu contemporan. Lucrările de consolidare și restaurare, începute în timpul mandatului ministerial al lui Răzvan Theodorescu, au fost oprite, ca urmare a constatării unor grave deficiențe, și nu au mai fost reluate. Concursul internațional de proiecte pentru realizarea noului muzeu, în actualul sediu, s-a încheiat cu un eșec.

Recent, Muzeul a aniversat cu fast cei 45 de ani de la deschiderea lui pentru public. Am constatat cu toții revigorarea certă a activităților instituției (mai ales) în ultimul deceniu. Dar, nu putem să uităm că, în anul 2017, Muzeul Național de Istorie a României, deținător al unei colecții impresionante, de peste 650.000 de piese, din care foarte multe sunt clasate în Tezaurul patrimoniului cultural național și reprezintă, din multe puncte de vedere, o parte inconturabilă a identității naționale a României, așteaptă, încă, acea investiție de 100 de milioane euro, care să facă din acest muzeu unul dintre punctele de referință ale hărții culturale a României. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de o atitudine hotărâtă a Guvernului României. Iertată-mi fie comparația (cine mă cunoaște știe cât de mult am urât regimul comunist), dar dacă nu vom avea parte de niște decidenți care să arate aceeași determinare pe care au avut-o comuniștii, acum jumătate de secol, înseamnă că nu suntem demni să administrăm patrimoniul cultural pe care l-am moștenit. Și ar fi mare păcat!