CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Norme facultative

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

Am fost învăţaţi să nu generalizăm. Ni s-a spus la şcoală că judecata globală este incorectă logic şi neîntemeiată moral, iar justeţea sa estetică este nulă. Cam acesta este fundalul teoretic pe a cărui armătură conceptuală ne fondăm cadrul apreciativ faţă de lume şi viaţă. E în logica globalizării să repudieze distincţia de ansamblu şi să privilegieze detaliul în ceea ce are specific. Ni s-a spus că doar individul contează. Drepturi, libertăţi civice şi aşa mai departe. Am fi egali în faţa legii, am beneficia cu toţii noi, cetăţenii, de aceeaşi poziţie raportată la regimul juridic şi politic. Am avea obligaţii şi datorii similare în relaţia cu norma. Etc. Şi am crezut. Faptul că Germania, ţara cea mai bogată din Europa, are şi cei mai mulţi cetăţeni nefericiţi, confirmă eşecul globalizării gândite exclusiv din unghiul subiectului individual. În Finlanda, alt stat prosper, sinuciderea e o problemă naţională. Ba chiar şi în mai pricăjita economic Ungarie, altfel de necomparat cu România, sinucigaşii concurează o poziţie de top pe continent.

Dar de ce acest preambul întemeiat pe tensiunea dintre judecăţile globale şi viziunea radical individualistă a filosofiei „politically correct”? Simplu: fiindcă orice privire asupra unui spaţiu locuit de o comunitate dată se construieşte plecând de la media comportamentelor individuale. Elveţia este mai curată stradal şi mai ordonată social decât Franţa, Italia sau Belgia pentru că majoritatea cetăţenilor ei au ca fundament atitudinal asemenea trăsături precum curăţenia personală şi disciplina socială. Maghiarii ori slovacii sunt mai „legalişti”, mai respectoşi faţă de canonul juridic şi social-relaţional decât românii sau bulgarii ‒ chestiune de educaţie, paradigmă religioasă, normă naţională şi ritual comportamental. Protestanţii şi catolicii par mai bine relaţionaţi normativ decât ortodocşii, dar statul în care majoritatea este creştin-ortodoxă asumă mai performant directivele statului de drept decât o face o ţară oriental-islamică etc.

Generalizările de mai sus comunică, de fapt, un conţinut empiric evident, în ciuda logicii globaliste pe care se instituie. Sigur că există elveţieni murdari, indisciplinaţi social sau delincvenţi, dar ponderea lor în masa cetăţenilor este relativ mică. Prin comparaţie, românii şi bulgarii, ocupanţii ultimelor două locuri la numeroase capitole din registrul pe care convenim să-l numim „civilizaţie”, oferă un număr procentual mai mare de asemenea subiecţi. Justeţea tuturor acestor consideraţii determină ca modelul statului de drept, al democraţiei parlamentare şi al economiei de piaţă să fie unul real, dar de care anumite structuri naţionale şi mentale să nu se poată apropia decât asimptotic. Oricâte progrese ar fi înregistrat România pe multiple planuri într-un deceniu de apartenenţă la Uniunea Europeană, realitatea noastră lăuntrică este mult mai puţin europeană decât a marii majorităţi a ţărilor componente UE. Şi „vina” nu e doar a comunismului, de la a cărui cădere au trecut 27 de ani. Şi capitalismul sălbatic, dar mai ales trăinicia unor comportamente şi atitudini ancestrale, de dinainte de totalitarismul roşu, joacă un rol important în această obiectivă retardare civilizaţională românească.

Să mă explic.

M-am întors recent din Spania, vizitând acolo regiunea istorică a Andaluziei şi poposind în oraşe ca Málaga, Gibraltar City, Granada, Córdoba, Sevilla şi La Ronda. Despre Andaluzia s-a spus tradiţional că este zona cea mai săracă şi înapoiată a Spaniei, fiind, la fel ca sudul Italiei sau al Franţei, un orizont al scăpătării economice, agricultura neperformantă fiind principala ocupaţie a locuitorilor. Nu contest, aşa o fi fost până acum câteva decenii, dar realitatea prezentă mi-a revelat o Andaluzie extrem de activă economic, în care turismul reprezintă o industrie de prim rang, infrastructura rutieră fiind una de excepţie, iar agricultura practicându-se inclusiv pe dealurile înalte ce prefigurează lanţul muntos Sierra Nevada. Zeci de mii de hectare cultivate cu măslini, podgorii întinse şi livezi de portocali şi mandarini dau imaginea unui foarte bun raport cu pământul al andaluzilor, un pământ altădată sterp şi puţin valorificabil.

Ei bine, deşi am străbătut mai bine de o mie de kilometri cu maşina, n-am văzut autoturisme prăfuite, murdare sau zgâriate ca pe şoselele noastre. În sudul „sărac” şi „prăfuit” al Iberiei nu e nici sărăcie, nici praf. În oraşe străzile sunt înălţate axial, iar pe marginea caldarâmului, sub bordura trotuarului, există şanţ de evacuare a apei. În Granada, oraş vechi în care numeroase străzi sunt foarte înguste şi de sens unic, semafoarele împânzesc zona veche, trotuarul fiind frecvent carosabil şi invers. În plus, inclusiv în spaţiul pietonal există şanţuri axiale de scurgere, aspect salvator atunci când plouă. Vreo comparaţie cu Bucureştiul? Hai să nu facem glume proaste…

Şi în oraşele andaluziene sunt plantaţi stâlpi pe trotuar. Parcă nu la fel de numeroşi ca în capitala României. Însă chiar şi aşa, niciodată nu am văzut vreun autoturism parcat neregulamentar. În centrul oraşelor vizitate există destule parcări publice cu plată, subterane şi supraterane, astfel încât traficul să nu fie disturbat pe străzile vechi şi înguste, dar nici pe marile bulevarde. Să mai comparăm cu Bucureştiul? Pe strada Jean-Louis Calderon, unde locuiesc, nu există zi şi ceas în care trotuarul din faţa locuinţei mele să nu fie ocupat de maşini ale unor inşi veniţi cu treabă sau la distracţie în centru. Ce mai contează inscripţia „cu excepţia riveranilor”, ce mai contează că sunt două parcări subterane mari, la Intercontinental şi Universitate? Posesorul de Porsche Cayenne, care valorează minimum 45 000 de euro, nu poate să dea trei lei pe oră la parcare. Pe trotuar, inclusiv pe trecerea de pietoni lăsarea maşinilor este regula, iar nu excepţia. Despre praf, mizerie şi lipsa igienizării străzilor bucureştene ce să mai spui?

Toate aceste aspecte definesc cum nu se poate mai riguros profilul mediu al românului contemporan. Să nu mi se pună că bucureştenii sunt astfel, iar restul românilor nu. Bucureşteni get-beget nu ştiu dacă mai sunt 100.000, restul au afluat încă din vremea comunismului din toate provinciile istorice, aducând în capitală comportamentele deprinse acasă. Iar românii din diaspora? Ce nu fac la Sevilla mulţi dintre ei fac la Bucureşti. Năravul din fire n-are lecuire…