DOSARELE REVISTEI CULTURA
Protagonist: Nicolae Breban
Participă: Ion Pop, Laura Pavel, Bogdan Creţu, Emanuel Modoc
Dosar coordonat de Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf
Literatura postbelică – şi cu precădere proza postbelică – aduce în prim-plan câteva obsesii auctoriale. Prima – cea mai importantă poate – ar fi obsesia de a construi un personaj fundamental. Ce înseamnă însă acest „fundamental”? Erou, model civilizator, supus reprezentativ, convertit iremediabil sau învingător, personajul trebuie să reprezinte o epocă. Faptul poate fi urmărit şi în volumele „Romanul românesc în interviuri”, coordonate de Aurel Sasu şi Mariana Vartic. De la Eugen Barbu, Marin Preda, Augustin Buzura şi Nicolae Breban la Norman Manea şi Mircea Nedelciu, aproape toţi prozatorii vorbesc despre această obligaţie a literaturii. Dar, doar aparent în mod ciudat, aproape toţi aceşti autori au bovarizat. Poate că nici nu se poate vorbi despre autoficţional în cazul prozei postbelice. Cu mici excepţii (date de însuşi clişeul că orice operă literară îşi are rădăcinile în viaţa autorului, oricât de departe ar fi de viaţa reală a acestuia), prozatorii anilor ʼ60-ʼ70 au construit tipologii înainte de a-şi transpune identităţile în literatură. Ca şi cum propriile biografii ar fi fost relevante doar în măsura în care ele deveneau mici scântei pentru proiecte tipologice mai ample, mai integratoare, mai universalizabile. Dar, datorită situaţiei lumii literare în epocă, eventuala autoficţiune, eventualul autobiografism al acestora, ar fi percutat mult mai puternic decât ar face-o astăzi. Nu doar relevanţa socială a literaturii din timpul comunismului ar fi decis în acest caz, ci mai ales apropierea şi distanţele dintre scriitori şi aparatul de stat. De aici faptul că, în mare măsură, o autobiografie Nicolae Breban poate deveni un eveniment cultural. Nu doar pentru angajarea fără rezerve într-un proiect existenţial grandios, nu doar fiindcă autorul îşi examinează viaţa în măsura în care ea poate da seama de propria lui literatură, ci în special pentru că situaţiile în care s-a aflat consecutiv scriitorul vorbesc despre întregul context postbelic. De aceea, Revista „Cultura” i-a invitat în cadrul acestui dosar pe Ion Pop, Laura Pavel, Bogdan Creţu şi Emanuel Modoc la o discuţie despre memoriile prozatorului şaizecist recent apărute, sub titlul „Viaţa mea”, la Editura Polirom. Mai ales că anul acesta se împlinesc şi 40 de ani de la apariţia unuia dintre cele mai titrate romane ale autorului, „Bunavestire” (Ş.B.)
Viaţa ca operă
Ion Pop
După câteva consistente cărţi de reflecţii asupra societăţii româneşti actuale, cu incursiuni în lumea literară şi, implicit, în propria biografie de om şi de scriitor, publicate în ultimii ani, Nicolae Breban propune în „Viaţa mea” un fel de sinteză în care marile teme de meditaţie care au fost dintotdeauna ale sale se regăsesc contopite. Cea care se impune, reunind pe parcurs toate firele rememorării, este a destinului de creator, format pe solul multă vreme nesigur, alunecos şi confuz al unei „adolescenţe” prelungite cumva dincolo de termenele fireşti şi al unei maturizări dificile, ajungând să dea chiar impresia de „retardare”. Pare a se fi promis astfel o configurare trainică a unei personalităţi crescute organic, pe o bază originară complexă, cu o înzestrare nativă, nu lipsită de inefabile, poate argument viitor pentru autenticitatea unei vocaţii şi a unei cariere de mare format. Ceva din ezitările sugerate cvasimitic de Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor” despre tăcerea şi indistincţia originară a unei subiectivităţi „nocturne”, decantate cu greu în cuvântul rostit cu întârziere, se poate ghici şi în acest episod mai extins din biografia viitorului romancier. Etapei acesteia de dezorientare, de originară debusolare (cuvântul „labirint” va fi metafora unificatoare) îi va urma apoi, abia în al treilea moment al vieţii, un soi de explozie revelatoare a personalităţii celui care se simte, după atâta aşteptare în penumbre, a fi un „ales” şi care va miza în mod constant pe această primă, decisivă certitudine a descoperirii de sine („noua naştere”, de „creator”), cu consecinţe în comportamentul social şi scriitoricesc de după aceea. Acesta se va manifesta în energia cu care – alături de câţiva congeneri, de excepţie şi ei, tânărul scriitor se va strădui să răzbată, încrezător şi orgolios, recunoscându-şi chiar tendinţe de arivism, favorizate acestea şi de circumstanţe, precum aceea care-l ridică spre o „rapidă carieră socială”, poziţie îndeajuns de ameţitoare, de înalt demnitar de partid. Componenta transilvană, româno-germană, a biografiei sale este relevantă de asemenea în această structură cristalizată treptat a personalităţii accentuate a viitorului scriitor – tată preot greco-catolic, militant prin definiţie, ataşat profund unui crez şi unor tradiţii etice exigente, tulburate brutal de regimul comunist interdictiv instalat la noi, şi mama, nemţoaică bănăţeană, cu înaintaşi nu mai puţin statornic aşezaţi în solide tipare istorice.
E de notat că, pe tot parcursul „Vieţii”, Nicolae Breban va reveni insistent asupra acestui strat de gravitate al existenţei sale, evocând până la cote aproape patetice legăturile organice cu acest univers de sensibilitate şi conştiinţă, de natură a forja un caracter, definit, în formulă nietzscheană, ca „trăire tipică ce revine mereu” – de unde şi constanţa sentimentului patriotic profund ce însufleţeşte, măsurat, totuşi, şi demn, discursul memorialistului. Odată coagulat, acest caracter se va simţi îndeajuns de puternic pentru a întâmpina cu un anumit curaj circumstanţele nefavorabile apărute încă în anii de formare, atitudini în care scriitorul de azi recunoaşte şi procentul de ambiţie, uneori de conformism, cu momente de compromis explicabile, aşadar, deopotrivă contextual şi temperamental, într-o societate în general ostilă afirmării personalităţilor puternice, independente. Or, obsesia romancierului este, metaforic vorbind, „cercul ca ţintă şi scop al labirintului”. Rotunjirea tocmai a personalităţii creatoare, deloc comune, de „creator lucid, autentic”, rămâne obsesia sa modelatoare, care-l va conduce spre autodefinirea ca independent constructor de lumi epice, fictive, în concurenţă, ba chiar în opoziţie cu „viaţa” în accepţiunea comună a cuvântului. Căci năzuinţa sa este mai degrabă aceea de a da sens, de a rearticula ideatic-reflexiv masa informă de întâmplări şi circumstanţe ale experienţei acumulate în timp. Ştim acum, după lectura vastei sale opere de ficţiune, că urmările unei asemenea „ambiţii” au fost determinante, căci mai fiecare roman al său propune o temă ce angajează energiile de modelare şi corectare a „realului”, subordonat unei „filosofii”, de recunoscută inspiraţie nietzscheană în cazul său, cu „scheme” precum relaţia de dominare stăpân-slugă, maestru-discipol, reamintite şi în aceste pagini. „Realitatea” romancierului va purta în mod constant pecetea acestei meditaţii reconfiguratoare, care forţează datul concret să devină obiect de reflecţie provocatoare, de tensiune dintre ceea ce este „dat” şi ceea ce creatorul impune ca vectori coagulanţi proprii. De aici şi opţiunea pentru modelele de mare roman analitic, cu maeştri recunoscuţi în figuri impunătoare ca Dostoievski sau Thomas Mann, pe care n-a abandonat-o niciun moment, împotriva tuturor schimbărilor de mentalitate şi de receptare, fie în spaţiul naţional, fie în cel european – sunt numite Franţa şi Germania în primul rând, unde cărţi reprezentative ale sale au fost traduse fără ecoul scontat. Rezultatul în plan stilistic al acestei viziuni este frazarea amplă, descriptiv-analitică, mult ramificată şi adesea digresivă, pe care romancierul şi-o asumă franc, în numele complexităţii perspectivei asupra lumii, la care nu e câtuşi de puţin dispus să renunţe. Ea se desfăşoară expresiv şi în multe pagini ale acestei cărţi, în care meditaţia de superior relief intelectual şi evocarea adusă uneori în pragul poeziei a unor medii şi momente de viaţă (de pildă a provinciei bănăţene ori a „eternului feminin” încorporat în câteva portrete ce se reţin) se asociază exemplar.
Tot ce aduce sub privirea reflexivă autorul cestei „vieţi” este, în fond dependent de acest mare, ambiţios şi orgolios proiect de „reuşită literară”, în faţa căruia trebuie să se plece, într-un moment de criză a societăţii româneşti şi a propriei conştiinţe, chiar şi iniţialele tentaţii „ariviste”, de care se simte, răsuflând uşurat, „scăpat din aburii sulfuroşi ai puterii”. E un moment cu pondere însemnată în reflecţiile retrospective ale scriitorului, cel care se decisese să critice în presa occidentală ambiţiile devenite paranoice ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, al cărui hybris îl comentează în mai multe rânduri, având onestitatea să recunoască faptul că, prin acele luări de poziţie disidente, cu demisia spectaculoasă din Comitetul Central al Partidului Comunist, nu contesta în chip direct regimul ca atare, considerat – ni se spune – ca şi eternizat, fără vreo speranţă de prăbuşire apropiată – sentiment ce era, trebuie s-o recunoaştem, al mai tuturor românilor din acei ani. Nicolae Breban se înscrie astfel printre oamenii de cultură care au încercat, în condiţiile date, foarte dificile, să asigure, în primul rând operei sale, condiţii acceptabile de construcţie şi de supravieţuire, cu un adaos de curaj etic deloc neglijabil, pe care ţine de altfel să-l evidenţieze, în replică la contestările din ultimii ani, venite mai ales din mediul scriitoricesc, cu care raporturile sale nu sunt nici acum prea destinse. Reflecţiile sale asupra „rezistenţei prin cultură”, temă încă mult dezbătută, se încadrează acestor circumstanţe de luptă dificilă pentru afirmarea valorii sub regimul nefast al tuturor cenzurilor. Romancierul recunoaşte nu numai valabilitatea acestei formule, ci şi însemnătatea acţiunii ca atare, a perseverenţei cu care scriitorul român a reuşit totuşi să creeze, contra tuturor obstacolelor, un însemnat număr de opere de valoare, contrazicând tăios opinia, lansată în mediul exilului românesc, după care în anii regimului comunist s-ar fi ajuns la o adevărată „Siberie a spiritului”. În această privinţă, Nicolae Breban nu face economie de riposte critice, chiar atunci când apar în context nume precum Eugen Ionescu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, opozanţi cu merite însemnate, totuşi, ai regimului, cărora le reproşează radicalismul fără nuanţă în criticarea realităţilor româneşti din epocă, drept care pune, în mod justificat, pentru echilibrare, chestiunea „exilului interior” al omului de cultură.
Nu-l mulţumeşte însă, şi pe drept cuvânt, nici situaţia de după decembrie 1989, când au năvălit pe scena politică un mare număr de profitori, afacerişti fără scrupule, deloc interesaţi de soarta societăţii, dedaţi jafului în folos strict personal, repede corupţi şi de reprezentanţii marilor concerne internaţionale. Are dreptate, desigur, lumea noastră nu s-a însănătoşit cu adevărat în condiţiile noilor libertăţi rău folosite, însă chestiunea ar fi meritat o reflecţie mai adâncită şi mai clar exprimată, în urma unei analize imparţiale a cauzelor acestui eşec, ce nu poate fi pus doar pe seama lăcomiei occidentale – reale – de pieţe de desfacere sau a unui mare bancher ca Soros, devenit emblemă discutabilă, clişeistică, a multor rele din societatea postdecembristă în fruntea căreia s-au instalat totuşi oameni politici care ar fi avut posibilitatea de a stăvili, măcar parţial, valul noilor profitori lansaţi în acumularea primitivă a capitalului, protejând ceea ce s-a construit durabil în economia şi cultura noastră sub comunism. Câteva pasaje ale cărţii lasă aceste motivaţii în regim mai curând prezumtiv, de pildă sub formula: „să fie oare adevărat că sistemul Securităţii vechi comuniste şi unii slujbaşi „bugetari” de acolo continuă să aibă influenţă remarcabilă în treburile publice ale noii Românii, declarată oficios liberă şi democrată?”; sau, mai direct, vorbind despre noii „baroni locali” ori despre nenorocul României de a nu mai avea regi, conducători şi politicieni luminaţi… Foarte importantă în context este, la alt nivel al meditaţiei, insistenţa prozatorului asupra „ideii naţionale”, a „specificului naţional”, considerate exigent, cu incursiuni istorice lămuritoare, problemă tratată, din păcate, tot mai superficial şi chiar cu un anumit dispreţ în cercurile noilor „experţi” dispuşi la toate concesiile faţă de procesul nivelator al „mondializării”.
Ar mai fi de semnalat destule alte secvenţe ale acestei cărţi de bilanţ existenţial şi creator – de pildă reflecţiile reluate despre societatea comunistă şi ravagiile ei îndeosebi sub stalinism, dar şi evocările unor momente de viaţă literară, de prietenii, adversităţi, idiosincrazii, de iubiri în căutarea goetheanului „etern feminin”, cu atâtea ecouri semnificative în opera romancierului, şi, nu în ultimul rând, a relaţiei psihanalizabile cu tatăl, raportată de memorialist la complexa ecuaţie parentală din viaţa lui Kafka.
În totul, „Viaţa mea” a lui Nicolae Breban e o mărturie preţioasă pentru definitivarea portretului intelectual şi moral al scriitorului, mai dispus ca niciodată să se confeseze fără reţineri, recunoscând, în concurenţă cu orgoliul său de mare romancier, şi slăbiciuni, şi compromisuri, încercând să nuanţeze trăsături ale „monomaniei” sau chiar „megalomaniei” ce i s-a reproşat şi i se mai impută. Explicabile şi scuzabile, multe dintre ele, prin pasiunea şi tenacitatea cu care şi-a urmărit împlinirea destinului său de creator, cu mize majore mereu afirmate, rămânând, din aceste punct de vedere „conservator şi stabil”, afirmându-şi creativitatea ca „forţă a omului singur”. În ultimă instanţă, „viaţa” lui Nicolae Breban apare construită ca o operă şi consumată ca şi exclusiv în perspectiva acestei construcţii.
Ficţionalizarea ca stil de existenţă
Laura Pavel
Autorul văzut dinspre personajele sale
Să afirmi că o scriere autobiografică devine un alt mod de a face roman pare nu mai mult decât un truism de interpretare. Deşi, după cum sună o savuroasă butadă a lui Jack Kerouac, „cliches are truisms and all truisms are true” („clişeele sunt truisme şi toate truismele sunt adevărate”). Cât s-ar verifica, totuşi, din acest truism… adevărat în cazul volumului „Viaţa mea”? Dacă îndeobşte ceea ce aşteptăm de la o autobiografie este să aibă o doză cât de cât consistentă de „autenticitate”, în cazul lui Nicolae Breban această autenticitate ţine de o constantă ficţionalizare de sine, de fervoarea (sau de nostalgia, uşor dezabuzată uneori) cu care se face construcţia retrospectivă de sine. Există o „iminenţă a ficţionalizării”, i-aş zice, la Breban, iar confesiunile din „Viaţa mea” îi aparţin personajului Breban tot pe atât de mult pe cât pot fi puse pe seama unor Rogulski din „Don Juan”, Ovidiu Minda din „Îngerul de ghips”, Grobei din „Bunavestire” sau Castor Ionescu din „Drumul la zid”. Simptomatic, falsul şi falsitatea (afectivă, ideologică, artistică, existenţială până la urmă) sunt conotate pozitiv: de pildă, atmosfera boemei literare şi artistice a anilor ’60 şi ’70, pe care Breban o invocă într-un capitol dintre cele mai reuşite din „Viaţa mea”, era impregnată de o „visare socială în grup”, de un tip de donquijotism fermecător, colegii de generaţie împărtăşind „istorii reale şi false”, dar şi „citări reale sau false”, sau întregi „cărţi şi false biografii”, ba chiar o falsă formă de impostură, o „impostură a imposturii”.
S-ar zice că pactul lecturii unui text brebanian, fie el şi autobiografic, presupune sesizarea şi acceptarea acestei pelicule a (auto)ficţionalizării. Şi totuşi, raportarea la ficţiune ajunge să fie, cel puţin pentru cititorii pasionaţi (şi complici) ai lui Nicolae Breban ‒ printre care mă număr ‒, altceva decât doar o experienţă estetică, livrescă, făcută cu un ochi critic „obiectiv”. Ea este mai degrabă o formă de imersiune, de trăire alături de şi printre personaje, adoptându-le temporar codul sau stilul de viaţă, este o manieră de a te lăsa contaminat de gesturile, atitudinile, stările personajelor de roman. Eu am descoperit proza lui Nicolae Breban în ultimii ani de liceu, şi mai apoi, prelungindu-mi o astfel de experienţă de lectură „ingenuă”, exaltată, pigmentată de entuziasme postadolescentine, am şi scris, pe la 24-25 de ani, o carte (eseu monografic) despre romanele lui Breban, intitulată „Antimemoriile lui Grobei”. Mă raportam la o anume fragilitate, vulnerabilitate psihologică (sau, mai bine spus: falsă fragilitate, falsă vulnerabilitate), la imprevizibilitatea, ca şi la „deficitul de existenţă” al câtorva dintre personajele brebaniene ‒ fascinanta sinucigaşă E.B., din „În absenţa stăpânilor”, sau înduioşătorul şi inspiratul „nebun” Paul Sucuturdean din „Animale bolnave”, sau falşii rataţi Grobei şi Ovidiu Minda ‒, ca la nişte forme de viaţă. Sau ca la nişte moduri de a trăi împreună cu, în complicitate cu, de a intra în relaţie (cu personaje ficţionale sau… reale), printr-un fel de mimetism bovaric provocat de lectură, de a conferi formă cotidianului, de a-i impregna un anume regim, sau un stil de existenţă (înţeles întrucâtva în accepţiunea pe care astăzi teoreticiana Marielle Macé o atribuie stilurilor sau acelor manières d’être infuzate de experienţa literară). Această disponibilitate înspre crearea sau împrumutarea, de la personaje de roman, a unui conduite, a unui stil, nu avea prea mult de-a face, cel puţin într-o primă instanţă, cu o lectură care să presupună, matur, distanţarea estetică sau conştiinţa unei necesare distanţe critice (sau chiar criticiste), în sensul „şcolii suspiciunii”. Mai interesant mi se părea să-mi cultiv experienţa identificării (horribile dictu), reacţia deloc distanţată, ci, dimpotrivă, cea idiosincratică faţă de ciudăţeniile unor Francisca, Lelia, Rogulski, Grobei, sau Minda.
Donquijotism, spectacol narativ, estalgie
Între cele câteva conduite specifice sau maniere de a fi ale personajelor sale, pe care autorul autobiografiei ficţionalizate „Viaţa mea” le pune în act şi de astă dată, se numără: o anume voluptate narcisiacă a contemplaţiei şi autocontemplaţiei; cultivarea unor relaţii formatoare de tip maestru-discipol: complementar, aici s-ar integra şi capitolul dedicat prieteniilor sale literare, fiindcă prietenii, iniţial cei din grupul literar al lui Florin Mugur, apoi Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag îşi erau pe rând maeştri şi discipoli unii altora; comunicarea mai degrabă ratată cu tatăl, acel dorit „prieten niciodată întâlnit”, care „m-a cunoscut numai pe jumătate, nu i-a fost dat să meargă până la capătul propriei sale creaţii, poate dintr-o prea mare nerăbdare”; obsesia pentru autoconstrucţia de sine, pentru descoperirea vocaţiei, a unui destin, în descendenţa nietzscheanului amor fati; o contorsionată relaţie de putere cu propriul sine uman preauman; un hybris faţă de acest sine, care era de găsit şi în faimoasele „rupturi” în tipologia personajelor ‒ de aici evoluţiile paradoxale, „sinuciderea” interioară pe care o traversează Minda, sau Grobei, sau Paul Cazimir, protagonistul unui roman mai recent, „Jocul şi fuga” (2015); histrionismul, care se combină cu proiecţia donquijotescă de sine (vorbeam cândva despre adevărul-farsă, ca şi despre mitul-farsă la Breban); debordanta facondă, exerciţiul retoric spectaculos ‒ de aici, numeroasele (şi, adesea, maliţios comentatele de critică interludii paraepice din cadrul romanelor), în care romancierul este deopotrivă actorul, regizorul şi spectatorul interior al propriului discurs teatralizat.
Propunându-se pe sine ca personaj, Breban filosofează adesea, în paginile din „Viaţa mea”, construind lungi eseuri ori poeme în proză, iar modul de a-şi contempla şi de a-şi panorama „accidentele de destin”este specific poeticii maximaliste cu care ne-a obişnuit în romane. Dar simptomatică este acum mai ales mărturisirea unei nostalgii ‒ o specifică estalgie (din germ. „Ostalgie”, nostalgia pentru anumite aspecte ale vieţii din fosta Germanie de Est) pentru tinereţea trăită sub comunism, ca şi pentru perioada în care începe să devină un romancier canonizat, treptat, de critică, şi cu succes de public totodată. Breban nu rezonase cu ideologia stalinistă, nici nu făcuse concesii, în cărţile sale, esteticii realismului socialist, dar, pe de altă parte, nu ezită să recunoască, fără ipocrizie, că a fost fericit în vremea scurtei cariere politice sub comunişti ‒ în 1969 este ales membru supleant al Comitetului central al PCR, ca apoi, în 1971, Breban să cadă în dizgraţia autorităţilor comuniste, atunci când se decide să atace în presa occidentală dogmatismul politicii culturale a „tezelor” din iulie, de inspiraţie maoistă, şi să îşi dea demisia din funcţia de redactor-şef al „României literare”: „Cei şase ani, între ’65, anul debutului editorial, şi ’71, anul în care mi-am compromis iremediabil cariera socială sub comunişti, prin protestul meu contra Şefului Statului, am fost, recunosc, fericit. Am publicat trei romane, unul după altul, am intrat în Biroul Uniunii Scriitorilor, mi s-a oferit conducerea primei reviste literare, «România literară», apoi aprobarea unui deviz substanţial la «Buftea», cu care am turnat un film de autor, cu scenariul şi regia proprii, film selectat de guvernul francez în prestigioasa «Selecţie oficială» a festivalului de la Cannes, mi s-a oferit o somptuoasă vilă la şosea, pe care am împărţit-o cu un coleg mai în vârstă, fost poet avangardist”. Notează însă imediat, amar-ironic: „Peste tot, ca un făcut, întâlneam feţe zâmbitoare, calde, aparent comprehensive, revistele literare mă citau în exces până într-atât încât acest lucru a început să mă stingherească realmente, faptul că succesul romanelor mele era asociat şi uneori explicitat prin cariera mea politică”. Stările de entuziasm trecător alternează cu cele de suspiciune, de nevroză, cu dilemele etice, cu dezamăgirea faţă de câteva figuri (mitologizate aproape) ale emigraţiei pariziene, faţă de compromisurile ideologice şi de inconsecvenţele carierei unor confraţi scriitori (Petru Dumitriu), ca şi faţă de propriile „cedări”, faţă de postura sa socială nu o dată excesivă, ridicolă (de altfel, Breban teoretizează, în paginile de eseuri din interiorul romanelor sale, ridicolul donquijotesc al unui Paul Sucuturdean, Farca, Rogulski).
Ficţiune subversivă, visare activă
E o ciudată nostalgie, dar şi dezabuzare, parcă, faţă cu inevitabila doză de kitsch a „filmului” propriei existenţe (regăsibil şi în existenţele celor din jurul său, fie ei amici sau detractori). Un kitsch asumat şi imediat denunţat apoi (la fel ca acela de care sufereau Grobei, aparent mediocrul merceolog, și Rogulski, farsorul fermecător), în mod autoflagelant şi subversiv în acelaşi timp. În recentul său volum „Literaturile române postbelice” (2017), Ion Simuţ încadrează textele brebaniene la categoria „literatură subversivă”, amintind furibundul atac pe care Titus Popovici, fost scriitor oficial al anilor ’50, îl formula în 1977, la Plenara CC al PCR, la adresa romanului „Bunavestire”. Pentru Breban, ficţiunea, cea vie (romancierul face elogiul viului, al stării de a fi viu), este ea însăşi un mod de existenţă subversiv, dobândit în urma unei fundamentale rupturi şi reinventări de sine, a unei sofisticate alchimii interioare.
Paginile autobiografiei brebaniene consemnează însă şi o formă mai suavă şi mai puţin dramatică a trăirii (iar nu doar a literaturii) subversive: boema. Breban are în comun cu Proust (pe care îl invocă şi acum, ca pe un maestru al prozei aparent statice, repetitive, şi al artei portretului) cultul mondenităţii şi al frivolităţii, ca modalităţi de trăire estetizată. Romanele brebaniene descriu pe îndelete ritualurile şi ritmurile vieţii mondene a unor personaje care par că trăiesc pentru a se întâlni şi a-şi juca unele în faţa altora existenţa, dramele. La fel, pentru grupul de prieteni scriitori (Grigore Hagiu şi „noi, Cezar, Nichita, Matei şi cu mine”), boema este o visare „activă”, în grup, o formă a „primului paradis”, sau „prima certitudine, un fel de război de tipul donquijotesc […] în care se vâna şi se lupta aprig cu vinul lejer, cu nepăsarea veselă, cu calamburul bogat, cu citările reale sau false, ca şi cu istoriile pitoreşti, cu femei, cărţi şi false biografii sau înzorzonate adolescenţe […]. La elegantul Mon Jardin, vara în grădină, în fundul ei, noi, grupul nostru, găseam totdeauna o masă rezervată, unde un chelner amic, Stoica, ne dădea «pe gratis» vin, fripturi, cafele; dar noi, cei vreo 10-15 «tovarăşi de visuri şi artă», corecţi, ne abăteam când pescuiam vreo bancnotă de o sută şi i-o duceam lui Stoica, mereu amabil”.
În „Animale bolnave”, există o frază care ar putea funcţiona drept motto al autobiografiei „Viaţa mea”: „Tot ceea ce povestea el [Paul] despre trecutul lui îndepărtat, sau mai puţin îndepărtat, era un drept al său şi nu un adevăr, pentru că fiecare om are dreptul la un trecut care să-i aparţină”. Cel care se confesează îşi şi reimaginează trecutul, iar ultimele fraze ale mărturisirilor sale aduc o deviere, o oprire surprinzătoare a fluxului povestirii despre sine. Căci care ar fi acel „aparent şi arogant” sens al evocării trecutului? „Poate e pur şi simplu «ceva», o osie, o muchie ascuţită sau un fel de păianjen aproape amorţit şi viu”, iar în faţa lor trebuie chemaţi poeţii sau „cei cu mintea rătăcită”, pentru că ei „se pot aşeza altfel în faţa aceluiaşi scaun sau trepied, ulcior, răsărit de soare sau pajişti verzi şi pustii”. Este, în această stranie descriere, o fixare în efigie a sensului, o fabulă fără morală, o criptogramă. Sau e codificarea unei forme de viaţă, a unui mod de existenţă care îşi creează adepţii săi.
Nicolae Breban – voința de creație
Bogdan Crețu
Dintre toate titlurile lui Nicolae Breban (și nu sunt deloc puține), cel al autobiografiei recente, „Viața mea”, este cel mai puțin metaforic. Evident, e un joc orgolios de-a modestia. La o adică, nu îi e dat oricui să își transforme propria viață în narațiune, chiar dacă acest clișeu a făcut și încă mai face destule victime. Autorul „Îngerului de ghips” (greu de ales, de fiecare dată, ce titlu să nominalizezi…) a mai comis astfel de exerciții de dezvăluire, de explicare de sine. Mă gândesc în special la „Sensul vieții”, tetralogia memorialistică din 2003-2007, dar și la „Confesiunile violente” din 1994. Într-un fel, cele de acum sunt mai „violente”. Romancierul e dispus să meargă mai departe decât oricând, să-și dea jos măștile sau să și le explice, să intre în propria viață ca într-o poveste de care se lasă fascinat și pe care încearcă să o înțeleagă, dându-i expresie. E drept că această carte „testamentară” (nu spun eu și nici nu cred că e așa, sunt convins că scriitorului îi vor mai fi dăruite încă destule cărți; el o spune) este, în unele privințe, mai aproape de evenimente, de situații, de stări decât cele precedente; e la fel de adevărat însă că, de multe ori, romancierul se referă la momente-cheie din biografia sa ca la niște fapte de toată lumea cunoscute și nu le mai povestește meticulos, ci le analizează, le stoarce de toate semnificațiile. Și bine face, pentru că biografia lui Nicolae Breban este de mult nu doar cunoscută, ci recunoscută. Ceea ce înseamnă, chiar, intrată în legendă. Breban are de mult o biografie „oficială”, cu nu puține aspecte apocrife, pe care nu o mai poate mișca din contururile ei; dar nu e deloc întâmplătoare această revenire asupra propriei vieți. E un semn de nedumerire, de continuă uimire, de încăpățânare de a înțelege. Or, această înțelegere e de fiecare dată un pic diferită, pentru că e vie. Mottoul cărții, pe care de această dată prozatorul nu îl mai culege din autorii lui de căpătâi, ci îl ticluiește el însuși, fixează de la bun început nu doar registrul, ci și perspectiva: „De la o vreme, m-am așezat pe marginea drumului care a fost viața mea”. Prin urmare, e doar un martor al propriei vieți, unul implicat, firește, dar își asumă postura de spectator care asistă, din loja prezentului, la spectacolul fabulos al propriei existențe. Mai mult decât atât, fotoliul pe care îl ocupă este cel al scriitorului. Al unui mare scriitor, creator de personaje memorabile, dar mai ales al unei opere impresionante, de care nu încetează să se mire.
Nu pot analiza, în acest text de dosar, multe dintre aspectele fascinante & contradictorii ale cărții și, implicit, ale personalității lui Nicolae Breban. Am să o fac, sper, cu alt prilej. Până atunci, mă voi referi la ceea ce cred că reprezintă trăsătura nu doar cea mai nobilă, cea mai specială, dar, sper, și cea mai evidentă a lui Nicolae Breban: voința de creație. Și nu e vorba numai de afirmarea ei, ci de modul în care tot ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezintă eveniment biografic devine condiție sau resort sau pretext pentru creație. Din această perspectivă, premeditată sau nu (dacă nu, cu atât mai semnificativă) este scrisă cartea. Totul este raportat la literatură, la literatura pe care scriitorul a produs-o. Toate etapele vieții sunt plasate în această logică a creației, toate au constituit praguri, trepte pe acest drum anevoios. Șocul primelor lecturi i-a prilejuit intuiția că ficțiunea îi poate oferi „o nălucire, o fantasmă a unei alte realități, una pe care, azi, o consider singura reală”. Vârsta copilăriei este singura pe care scriitorul o socotește cu adevărat plină, reală, pentru că un copil are o putere uriașă, magică, de a așeza realitatea așa cum i se potrivește: candoarea. Imensa candoare, pe care scriitorii adevărați fac eforturi de imaginație și de luptă cu sine să o recupereze sau măcar să o mimeze. De aceea, copilăria este vârsta cu adevărat creativă. Aceasta și nu alta este pricina pentru care scriitorul închină un emoționant imn, un elogiu copilului care a fost: „Și-acum încă o confesiune: da, e adevărat, nimeni din preajma mea n-a bănuit vreodată, în unele momente ale mele, de zi sau de noapte, când fug de ceva, când sunt laș și nedemn de propriile mele fraze, când am trădat, deși cel sau cea pe care i-am părăsit atât de ignobil încă nu au aflat, îmi ignor sceleratețea; când scâncesc ca un prunc prost înfășat și nedezmierdat, când mă izbesc ca un prost, ca un prost veritabil, de zidurile mișcătoare și scârțâind ca la un cutremur ale ființei mele interioare – sau în ceea ce-mi figurez eu, în aroganța mea instalată demult, de a fi «ființa mea interioară»! Când mi se pare că mă dezmembrez și nici suicidul nu mi se pare o «rezolvare practică», da, atunci mă aplec ușor și mă închin lui, iar dacă mai păstrez cumva un rest de insolență din viața mea «anterioară», adică din cea cu un ceas, o zi sau o lună de dinaintea cutremurului meu interior, atunci încerc să-l înțeleg. Iar dacă zeii sau norocul meu strict privat mă ajută, îmi dau minte, nu încerc nici măcar aceasta, ci, recules cu adevărat, mă așez încet la poalele «lui», ca un covor fin, mătăsos, ca să nu disturb acele furtuni melodice de protoni ce se înfășoară în jurul său, și încerc, dacă pot, să-l privesc. Da, doar să-l privesc, dacă privirea mea e destul de rezistentă, de încercată, de clară pentru a-i întâlni ființa”.
Spre deosebire de copilărie, crede Breban, adolescența, cel puțin a lui, nici nu a existat, pentru că ea presupune o formă incertă, incoerentă, o zbatere între două realități diferite, nici una la îndemână. După „despicarea sexelor”, deci după pubertate, copilăria nu mai e posibilă, dar nici maturitatea creatoare nu e la îndemână. Tinerețea sa capătă sens numai privită, contemplată cu răbdare, cu amuzament, acum. Ea stă, oricum, sub semnul ratării (una dintre temele esențiale ale scrisului lui Nicolae Breban!) sau mai curând al posibilei ratări, căci junele Breban, atlet, stângaci, timid, victimă socială, politică, dat afară din facultăți, izolat de profesori și de colegi, terorizat de tată, avea o singură presimțire, cea a propriei vocații. Deși și această pulsiune către creație era acoperită de ridicol, căci până la 28 de ani, când a murit într-un accident de motocicletă tatăl, nimic din ce scria nu îi ieșea, totul era mediocru, evident mediocru, pentru alții ca și pentru sine… Tânărul Breban avea, s-ar putea spune, intuiția propriei vocații și marele său pariu, marele risc, marea farsă a fost că a sacrificat totul pentru această senzație tulbure, pentru această nălucă, încă o dată: de nimic justificată. (Nu-mi scapă contorsionarea brebaniană a frazei!) „Câtă creație atâta existență!” – afirma încă de pe atunci tânărul caraghios, care își descoperise orgoliul și voința de creație, nu însă și forma care să i se potrivească de manifestare a acestora. Ce a eliberat propriu-zis scrisul lui Nicolae Breban a fost, după cum mărturisește în accente dramatice, mergând până la capăt pe urmele acestei traume, moartea tatălui. „Cadoul” greu de îndurat al morții tatălui, de care se temea profund, care îi inspira o frică „organică, deci irațională”, de care nu a scăpat niciodată, a pus punct inhibiției, ezitării, stângăciei, căutării năuce. De aceea, pios și încercând să înțeleagă, încă temător, acceptând că nu va reuși niciodată să se despartă de Tată, „bătrânul” Nicolae Breban notează „coincidența stranie între moartea sa brutală și capacitatea mea, ivită parcă peste noapte și, mai știi, hrănindu-se lacom, ca un «vampir», din sângele vărsat pe pământ al genitorului meu, nașterea aproape peste noapte a unei forțe ciudate, nebănuite nici de mine și de nimeni, și pe care nu o anunțase absolut nimic înainte de asta, aceea de a ivi un șir de construcții epice ample, fără sfârșit!”
Într-adevăr, cărțile încep dintr-o dată să se înșire una după alta, într-o răbufnire extraordinară: „Francisca”, „În absența stăpânilor”, „Animale bolnave”. Nu merg mai departe, cel puțin nu acum, făcând analogia dintre acest episod și preferința scriitorului care va deveni Nicolae Breban pentru tema victimă-călău, stăpân-slugă. Capitolul final al cărții, poate cel mai emoționant, cel mai aproape de drojdia personalității scriitorului, este închinat tot Tatălui (scriu, ca și autorul, cu majuscule). Am găsit aici una dintre definițiile memorabile ale paternității: „Tatăl, începutul a ceea ce aș fi putut să fiu!…” cu versiunea „Tatăl, începutul a ceea ce eu mă chinuiam să fiu”. Asta pentru că, firește, tatăl îl dorea altfel, cu o carieră la care calitățile sale evidente îi dădeau dreptul. Important mi se pare, în silogismul pe care mă căznesc să-l încheg, faptul că șocului cauzat de dispariția brutală a părintelui, „izbiturii” i se atribuie rolul de ruptură, de eliberare creativă. Prin urmare, logica, semnificația este tot aceasta.
Și tot ea rămâne direcția în funcție de care se fixează permanent azimutul vieții lui Nicolae Breban, subjugând toate celelalte experiențe fundamentale ale unei existențe. Foarte tânăr, aspirantul la glorie cunoaște iubirea, în diferitele ei forme: de la cea naivă, pură (pentru Monica, femeia-„sigiliu”), la cea care îl mută în maturitate. (Regret că nu am răgaz să mă opresc asupra splendidului capitol închinat femeilor din viața sa, care nu e, în nici un caz, un inventar, o chemare la apelul memoriei, ci o tandră declarație de recunoștință datorată doamnelor care i-au sprijinit existența accidentată). Deși recunoaște că este inapt pentru iubire, cel puțin pentru iubirea care pretinde să se așeze în forme consacrate, stabile, deși își acceptă și mediocritatea în iubire, tânărul Breban nu a fugit de asta. La numai 18 ani cunoaște un fel de iubire-fascinație față de o femeie cu 12 sau 14 ani mai matură, cu care are și un copil. (Episodul este revizitat, cu mijloace ficționale, în cel mai recent roman al scriitorului, „Jocul și fuga”, unde autorul se ucide în efigie, prin intermediul personajului Virgil Bretan). Cum visul său este să devină scriitor, nu își asumă paternitatea sau cel puțin refuză să alcătuiască o familie. Compensează opera acest handicap social și mai ales afectiv? „Cine ar putea-o spune?”, răspunde Nicolae Breban, dar fără să regrete drumul pe care l-a ales, drumul său la zid, în fond… Toată capacitatea de creație a investit-o în romane, acolo este el însuși, mai mult decât el însuși, acolo și numai acolo se recunoaște mai mult decât ar fi putut să o facă prin creația în carne. Dacă regretă ceva este că fiul, cu care a ținut legătura, a refuzat constant să-i cunoască opera. „Nu e o acuză de niciun fel, dar eu am fost totdeauna convins că persoana mea, ideile și chiar gesticulația mea nu pot fi înțelese și nici acceptate de cineva care-mi ignoră orizontul creației, deoarece acolo și mi-e teamă că numai acolo se pot regăsi justificări pentru erorile mele, nu puține. Sau pentru felul meu de a fi. Acolo, în textele mele care se vor obiective și se numesc romane, am focalizat întreaga-mi energie existențială, ca și ideile și scopurile mele, diurne, pur pragmatice și, încă o dată, acolo, doar acolo, în același hățiș de litere, imagini, personaje, teorii și destine, eu însumi mi-am găsit adeseori liniștea. Ca și echilibrul cu lumea, cu vremurile și cu mine însumi”. Nu am nicio îndoială că se vor găsi destule persoane bine intenționate, bine crescute, cu bun-simț, care să acuze sau să denigreze această aparentă atitudine față de familie, această lipsă de responsabilitate față de formele pe care societatea și toată morala creștină le așteaptă de la noi. Breban însă nu numai că a ales, dar a avut puterea de a rămâne fidel alegerii sale până la capăt. Unica sa morală, încă o dată, este creația. Propria operă! Acolo intră totul, acolo intră și viața sa.
În aceeași logică, toate celelalte experiențe vor rămâne subsumate scrisului. Cariera politică dintre 1969 și 1971, demisia, defectarea răsunătoare pe care o comite aflat la Paris (un gest care marca reacția unui scriitor pe care Partidul unic dădea semne că îl va împiedica, pe el și pe alții ca el, să-și scrie și să-și publice opera! Ei bine, nu a reușit!), revenirea în țară, statutul de „ciumat social”, marginalitatea în care trăiește până în 1989, lupta cu sistemul pentru a-și publica romanele așa cum le-a scris (lucru extraordinar într-un regim totalitar: a face nu numai carieră, ci și literatură de cea mai bună calitate, ceea ce presupune o libertate personală absolută!), întoarcerea în țară imediat după decembrie 1989 – toate se hrănesc din aceeași exorbitantă voință de creație. Sensul vieții lui Nicolae Breban… Și momentele tragice, cum ar fi sinuciderea Mariei, „nemuritoarea soție”, căreia îi dedică romanul „Bunavestire”, pe care îl încheie, cum spune, „cu sângele și umbra Mariei pe mâna ce-mi căuta literele”, și cele salvatoare, cum ar fi uriașa iubire pe care i-o poartă Cristina, „darul vieții” sale, alături de mamă, totul intră în această logică a creației. Contribuie la ea, o sprijină, o încurajează, o fac posibilă. Evenimentul strict biografic, oricât de substanțial (și sunt de găsit în această carte pagini de o intensitate extraordinară, în care textul capătă o tensiune-limită) sau oricât de luminos, de candid, de aventuros, este subordonat celui creator. În mod evident, direcția, sensul, justificarea, noima, rostul (folosesc puzderia de cvasi-sinonime pentru nuanțele pe care fiecare le aduce) vieții lui Nicolae Breban este scrisul. Biografia devine o anexă a operei! Nu e un clișeu, este o evidență pentru oricine citește această carte, care nu poate fi însă nu doar înțeleasă, dar nici acceptată fără a fi citit marile romane zămislite de Nicolae Breban. Acesta este un personaj fabulos, care, asemenea figurilor ficționale din cărțile sale, contrazice parcă tipologia clasică. De o sensibilitate ieșită din comun, dar capabil de contradicții pentru unii șocante, el nu este, e clar, un personaj care să respecte sau să cultive „bunul simț”. Nu e, aidoma unor „indivizi” care se numesc E.B., Paul Sucuturdean, Minda, Grobei, Rogulski, Castor Ionescu, „verosimil”. Breban e mai curând un personaj simbolic decât unul real; unul care aparține mai puțin stării civile (mă și mir că locuiește pe strada Luterană!; că e mebru al Academiei; că ieșirile sale în public stârnesc reacții disproporționate), cât unei mari ficțiuni, în care intră, în sertare speciale, alte memorabile ficțiuni, pe care chiar el le-a scris: literatura română. Viața lui Breban pare „falsă”, dar este una în care s-au acumulat cantități imense de realitate. Exact ca în literatura sa.
„Viața, da, există, dar numai în formă epică” – afirmă, în una din tipicele-i exclamații, autorul încă din primele pagini ale cărții. Prin urmare, ea capătă coerență, sens numai atunci când devine narațiune. Când generează text. Principala lecție pe care o oferă marele scriitor Nicolae Breban este că literatura nu este o îndeletnicire oarecare. Pentru a reuși, trebuie să îi oferi totul, pentru că cere totul. Pentru autorul „Buneivestiri”, literatura a ținut loc de religie, de morală, de familie, de prietenie, de iubire, de tot. Tot ceea ce în viața unui om obișnuit, „civil”, nepedepsit cu o vocație autentică, reprezintă eveniment capital, în viața lui Breban a fost o ancilă a operei. În final, îmi iau permisiunea (cine m-ar putea împiedica?) să reproduc o frază pe care am scris-o pentru coperta a IV-a a volumului. „Viața mea” nu este doar reconstituirea unei biografii excepționale, ci și verificarea unei structuri, a unei „trăiri-tip ce revine mereu”, formulă prin care Nietzsche, invocat adesea de scriitor, definea caracterul. Caracterul vieții lui Nicolae Breban este opera sa!
Viața unui om niciodată singur
Emanuel Modoc
Motto: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului” (Nicolae Breban, „De ce scriu?”, răspuns la o anchetă apărută în Revista de istorie și teorie literară, nr. 3/1984)
Nu de puține ori, prezența publică a lui Nicolae Breban a fost incomodă. De la actul de disidență din 1971 la publicarea, against all odds, a romanului „Bunavestire” și de la apariția volumului „Confesiuni violente” la cele mai recente polemici cu Liiceanu, Patapievici și Pleșu, personalitatea publică a lui Nicolae Breban pare, invariabil, subordonată unei vocații a incomodității, dublate de o anume iactanță atât a discursului, cât și a unei asumări vădite a condiției de lup singuratic, nu rareori situat (sau autosituat) „împotriva tuturor”.
Cine se așteaptă însă, odată ce deschide paginile celui mai recent op al său, „Viața mea”, să-l găsească pe Nicolae Breban (omul, persoana publică) în plin avânt polemic, situat în răspăr (și cu toate riscurile supradimensionării propriei imagini, trecute prin filtrul inevitabilei vanități omenești) față personajele întâlnite în carte, cu reglări infatuate de conturi ca în autobiografia lui Marino, sau cine se așteaptă să întâlnească un volum memorialistic de tipul celui semnat de Dumitru Țepeneag, „Un român la Paris”, de referință pentru radiografierea aceleiași perioade și cu destule intersectări, va rămâne, cu siguranță, dezamăgit. Îi ia locul, în schimb, romancierul Nicolae Breban, care pătrunde cu toată forța creatoare în propria biografie. Fibra vădit prozastică substituie densitatea factuală a demersului. La fel ca în romanele lui Breban, centralitatea e ocupată de subiect și de relația interioară cu contextul social și politic. Analiza se concentrează nu atât asupra evenimențialului, cât asupra recuperării multiplelor fațete (euri) ale scriitorului. Copilăria, adolescența, lunga postadolescență (marcată de parcursul atipic al lui Nicolae Breban – admiterea refuzată la Literele bucureștene, urmată de hiatusul „muncitoresc”, de părăsirea Literelor clujene și de experiența de la Facultatea de Filosofie), cariera literară, dizidența/exilul (deopotrivă „intern” și „extern”, cum le delimitează chiar autorul), precum și relațiile cu cei apropiați marchează tot atâtea „euri” brebaniene, pe care autorul le vizitează și le revizitează, eludând coerența cronologică, pentru a le recupera multiplele individualități.
Iar aceste multiple individualități, la rându-le, sunt subordonate unei supraindividualități auctoriale. De altfel, momentul central al volumului, asupra căruia Nicolae Breban revine cu insistență și acribie este cel al disidenței din 1971, pe care acesta încearcă să-l epuizeze după modelul proustian (Proust e folosit, de altfel, drept model întru autoscopia propriei vieți, fiind „singurul care a înaintat astfel, în cercuri largi, reculând, revenind mereu, cu senzația pe care a dat-o multor lectori grăbiți că scriitorul francez, astmatic și snob, își periclitează propria-i intenție fundamentală, deoarece epicul, se știe, înseamnă mișcare”). Autorul „Îngerului de ghips” reconstituie, pe parcursul volumului, un remarcabil dosar al acestui moment, de la receptarea din presa occidentală (care include și momentul, interesant pentru perioadă, în care „Die Welt”, ziarul Partidului Creștin Democrat al Germaniei vestice acuza actul de disidență, scriind: „N. Breban beschmutzt sein Nest!”/„N. Breban își murdărește cuibul!”) și până la reacțiile congenerilor și la șirul de excluderi și marginalizări care au constituit „exilul intern”. La capătul acestor revizitări ale momentului ’71 răspunsul rămâne însă suspendat: „De ce numai eu din tot frontul literar și cultural?! Și, mai ales, dintr-o asemenea înaltă situație, profesională și politică, în ajunul unei cariere care se anunța mirobolantă în ochii multora, din care unii s-au și grăbit să tragă semnale de alarmă, intrând în primul meu pluton de denigratori ce urma, apoi, să aibă inombrabili urmași! Nu știu!”.
Interesante, în „Viața mea”, sunt și paginile în care Nicolae Breban își creează, în cheie proprie, profilul de autor. Dincolo de supradimensionările asumate ale romancierului, rămâne remarcabil refuzul acestuia de a se raporta la o condiție provincială/marginală în interiorul propriului scris. Permanent loial „marelui roman total”, acest refuz al autoprovincializării se leagă de o omniprezentă năzuință a lui Breban de a se raporta la marii scriitori europeni nu în termeni de imitație sau într-o schemă centru-periferie, ci de emulație. În spatele reflecțiilor de tipul „cele trei romane ale mele, care mă exprimă și azi – și, se pare, nu numai pe mine! –, ar fi putut să îndrume cercetarea epică pariziană pe un alt drum decât cel pe care-l face azi, o cale mai aproape de marea tradiție clasică și radicală a epicii Europene” se ascunde o judecată de valoare perfect justă în sine, ținând cont de criza prin care trecea romanul francez la acea vreme, care nu putea să producă decât autoficțiune. Asemenea aserțiuni, dincolo de certele note de infatuare, dau seama de materializările unui reflex de emulație care lui Nicolae Breban – într-o mai mare măsură decât în cazul oricărui alt scriitor român – îi vine cât se poate de firesc, ținând seama de cariera prodigioasă din spațiul românesc, dar și dincolo de graniță.
Aceste aspecte, precum și multe altele (capitolele „Femeile din viața mea” și „Tatăl” rămân delectabile dincolo de curiozitățile, limitate și deseori concentrate asupra amănuntelor de strictă istorie literară, ale unui literat, precum și pasajele în care Nicolae Breban nu doar devine personajul romancierului Breban, dar și un cititor privilegiat al acestuia) fac din „Viața mea” o operă cel puțin la fel de puternică și de rezistentă ca romanele care i-au adus scriitorului notorietatea.