EDITORIAL
Suferinţele democraţiei
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf
Nu cred că francezii şi-au adus aminte de vorbele de duh ale lui Georges Clemenceau: ,,viaţa m-a învăţat că este bine să te privezi de două lucruri: preşedinţia Republicii şi prostata”. Dacă trecem peste ironia savuroasă a avertismentului fostului prim-ministru şi preşedinte al Conferinţei de Pace de la Paris, din 1919-1920, liniştită nu poate fi decât lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen; apropiatele alegeri parlamentare o găsesc dezamăgită, nu şi descurajată, În timp ce, pe învingător, tânărul centrist Emmanuel Macron, acest scrutin îl aruncă între taberele republicanilor şi socialiştilor tocmai când îi este mai greu, adică la formarea guvernului. Învinse la prezidenţiale, atât dreapta, cât şi stânga au început deja bătălia pentru asigurarea poziţiilor în viitorul Parlament. După instalarea la Élysée, în 14 mai, Macron trebuie să formeze un guvern care va conduce treburile statului măcar timp de o lună, până la parlamentarele programate în iunie. Configurarea majorităţii parlamentare va aduce, cu siguranţă, probleme noi pentru guvern. Tradiţia politică în Franţa a consacrat coabitarea între preşedinte şi guvern, nu şi formula coaliţiei de guvernare, ca în Germania.
Inovaţii şi tradiţii
Se vorbeşte de o enigmă, de un succes neobişnuit al unui necunoscut, venit dintr-un prezent en marche, sloganul mişcării pe care Macron a confecţionat-o. Cum? Nimeni nu ştie prea bine. Ţine de domeniul evidenţei că victoria noului preşedinte nu se datorează programului său de guvernare, ci barajului pe care partidele politice au consimţit să-l ridice în calea extremismului. Lecţia populismului american a venit la timp pentru îndreptarea lucrurilor în Franţa, cu mari beneficii pentru Europa. În privinţa curentului europenist, ambiguitatea Brexit-ului a fost, şi ea, de folos francezilor. Dar nici una, nici alta, nu sunt suficiente pentru înţelegerea dedesubturilor maşinăriei politice care a funcţionat la ultimele alegeri. Dovada: odată trecut pericolul, Macron este criticat, entuziasmul pentru victoria lui se stinge, apar semne de întrebare care ţin de chimia democraţiei. În Franţa, ,,votul util” a funcţionat nu ca expresie a voinţei populare, ci ca pârghie de răsturnat adversarul. Niciun regret pentru insuccesul lui Marine Le Pen, dar nici prea multă îngăduinţă dincolo de succesul stopării Frontului Naţional. În esenţă, frământările privesc îndepărtarea cetăţeanului de funcţia scrutinului electoral, esenţă a aşezării oricărei guvernări pe soclul solid al democraţiei. Franţa inovează, dar rămâne încă fidelă democraţiei.
O victorie scontată
De îndată ce s-a aflat că va rămâne în competiţie cu Marine Le Pen, victoria lui Macron era de aşteptat, de dorit. Dreapta greşise atunci când a avansat candidaturile unor politicieni cu şanse minate de suspiciuni de corupţie. În absenţa unui al doilea mandat al lui Hollande, stânga a calculat eficient rămânerea la putere, crescându-l din umbră – prea deasă această umbră! – pe Macron. Am urmărit atent spectacolele de stradă ale militanţilor celor doi protagonişti. Ca să evit o posibilă suspiciune, voi spune că ,,poporul etnic” al doamnei Le Pen sunt francezi de baştină, ,,de souche”, fără excepţie. În schimb, în ,,poporul social” al lui Macron exultau magrebienii şi africanii proveniţi din fostele colonii. În aritmetica voturilor, din motive de ideologie ultranaţionalistă, Marine Le Pen a eliminat milioanele de voturi ale francezilor proveniţi din fostele colonii. Eroarea i-a fost fatală, ca şi tatălui ei, care, cândva, a pus insidios întrebarea „îmi puteţi spune cum va arăta peste 50 de ani un francez?”. Marea majoritate a ,,străinilor” din Franţa sunt ,,copiii colonilor”, cetăţeni ai Franţei care cred în valorile Revoluţiei: liberté, égalité, fraternité. Cunoştea acest adevăr doamna Le Pen şi, totuşi, nu a ţinut cont de el. Aşa încât, nu este greşit să socotim reuşita lui Macron o victorie a Franţei cosmopolite şi moderne, ieşită dintr-o realitate istorică, cea a postcolonialismului, devenită ,,en marche” una politică. Milioane de francezi de religie islamică au votat Macron, un centrist fără de partid. Istoria serveşte o astfel de ironie când trebuie. A existat un Ioan fără de Ţară, de ce nu ar fi şi un preşedinte francez fără de partid? Macron este socotit un centrist, exponent al elitei, greu de susţinut şi de dreapta, şi de stânga. În treacăt – vor mai fi analize –, vreau să amintesc una dintre gafele uriaşe făcute de el (a căzut în capcana unui ziarist algerian), atunci când a calificat colonialismul francez drept ,,crimă împotriva umanităţii”. Tânăr, cu orizont fără înălţime.
Câteva calcule
Mai mult decât oricând, absenteismul a făcut legea, reprezentând peste 25% din alegători; 9% dintre cei care au votat au recurs la ,,votul alb”, o nouă armă politică. Aceste procente, adunate cu voturile pentru Marine Le Pen, cca. 34%, trimit la concluzia că peste 70% dintre francezi nu l-au preferat pe Emmanuel Macron şi nici programul lui electoral. Ei au vrut să ridice baricade împotriva extremismului şi le-a reuşit. Rapid, victoria centristului a devenit motiv de discordie. În situaţia dată, este firesc.
Ieşirea din umbră a noilor lideri, proveniţi din elite fără biografii clare, ridică întrebarea dacă ei sunt îndreptăţiţi să devină reprezentanţi ai suveranităţii populare. Pe acest fond se nasc suferinţele democraţiei. Macron, acest Kennedy francez, s-a instalat la Élysée ca al optulea preşedinte al celei de a V-a Republici.