CULTURA LITERARĂ

Solipsism în doi

Ancuța Bora

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 19 (575), 18 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-19-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_19_575_web.pdf

 

 

Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad, Trado, Editura Nemira, București, 2016

O carte ce stă sub zodia întâlnirii, o zodie a dublului în sensul unui dialog cu rol de autorevelare în contact cu alteritatea, „Trado” vehiculează o schimbare a paradigmei, în sensul abolirii potențialității funcționale a textului. În receptarea suedeză s-a remarcat încercarea de a crea un spațiu comun, un cor de glasuri aparținându-le atât autoarelor, cât și a autorilor citați, care formează o singură voce.

Atipică, deoarece respinge parcelarea clară în poezie, traducere și/sau eseu despre traducere, cartea triptic, scrisă la patru mâini și tradusă în dialog, intră sub umbrela mai largă a unei arte poetice, ale cărei intenții, de natură pur speculativă, ipotetică, sunt devoalate într-o componentă eseistică ce leagă cele două intervenții poetice din extremele cărții. În acest fel, pledoaria din partea mediană poate însemna un exces, o trădare involuntară. În contextul unei contemporaneități diseminate, care are tendința de a-și retrasa frontierele  sau chiar a-și imagina, fabrica frontiere etnice, religioase, politice, „Trado” reprezintă un punct nevralgic, antrenând o discuție despre crearea unei limbi comune, despre o transgresare simbolică eliberatoare.

Lumea „postbabelică” încearcă să creeze o fluiditate prin traducere, însă nu în modul unei transsubtanțieri, a unei traduceri totale, precum cea a lui Pierre Menard în „Quixote”. Într-adevăr, poemul programatic scris de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad propune o răsturnare ierarhică între traducere și original, cartea venind ca o consecință a colaborării lor, o experiență creatoare mutuală care are noduri de legătură cu traducerile anterioare – „Floarea de menghină” și „Vitsvit” („Albdinalb”, volum apărut la Pandora M). Revoluția („revoluțiile/ nu ne plac/ fiindcă ele/ n-aduc decât schimbarea.”), lupta („De fiecare dată când pleci la luptă, te îmbraci în rochița din stambă vișinie”), iubirea, trădarea („Iubirea ca pretext pentru a trăda”) alcătuiesc o constelație de teme circumscrise unei mize estetice singulare: „Și scopul e ca limba să acopere toate aceste lucruri”; „Trado este drapelul luptei noastre comune”. Părțile individuale reunite în eseul comun conțin, totuși, întrețesături de adâncime, reușind o recreare a identităților contrapunctice (ambele părți ale unui supraeu scindat), în spiritul unei reconstituiri personale a Celuilalt, devenit obiect estetic, o proiecție de sensuri. O „reproducere interzisă”, ca în tabloul lui Magritte; așadar, tot o trădare. Acest carnavalesc se produce prin raportarea reciprocă a celor două identități sub trei aspecte: social/familial  („Noi/ suntem din neamul celor care/ nu-și lasă sângele să curgă în afara casei/ ci numai pe masa din bucătărie/ scena tuturor războaielor”; „mamele noastre spun/ tații noștri spun”), politic („Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit”) și spiritual, în sensul unei măști intratextuale („Svetlana a spus: Am crescut odată cu poemele mele”, „Eu am spus: Cred că în poemele tale ar putea exista o casă pentru mine”).

Dacă textul este dialogal la nivelul întregului, reducându-se, în acest fel, aura solipsistă a autorului de tip romantic, după cum a remarcat și Maria Küchen (în „Sydsvenskan”, 19 aprilie 2016), polifonia se produce și la nivel microtextual. Această teatralizare a egourilor e vizibilă și în ceea ce privește personajele lirice. Pe de o parte, în secțiunea semnată de Svetlana Cârstean, este vorba despre o dialectică a trei raportări diferite, o autodefinire în raport cu moștenirea familială, cu o alteritate absolută (aici ar putea interveni cititorul) și cu ceea ce reprezintă Athena pentru ea, în sensul unei oglindiri cu rest. Putem merge mai departe, considerând cele trei tipuri de raportări alegorice pentru condiția traducătorului, un balans între familiar, străin și hibrid. Pe celălalt front, apariția celor două personaje („eu” și Svetlana) este manipulată prin verbul „dicendi”, care plasează textul exclusiv la nivelul discursului. Sub semnul rostirii, poemul semnat de Athena Farrokhzad propune un dialog între două ipostaze ale unei conștiințe fisurate („Svetlana…” și „eu am spus“) și elementele identitare, „ghivece sparte“, devenite temele dialogului inter si intratextual: familie, scris, iubire, traducere. Fuziunea se produce, de această dată, în materie de stil, prin împrumutarea tehnicii de introducere a personajelor din volumul „Vitsvit”. Aici sinonimia între „a spune” și „a trăda“” e mai pregnantă: „Svetlana a spus: Cum se spune în limba ta: Svetlana nu spune”.

Mai mult decât atât, traducerea devine un proces de ambiguizare, însăși trădată în partea mediană, un joc terț: „Cum să traduci traducerea realității? Câte oglinzi trebuie să spargem pentru a ajunge acolo?”. Prin urmare, „Trado” e o planetă autonomă ce își conține poezia și interpretarea, emițătorul și receptorul, problematizările și răspunsurile parțiale, în argumentele proprii și dosarul de citate din fanta de mijloc a cărții (Julia Kristeva, Octavio  Paz, Susan Sontag, Walter Benjamin, Jacques Derrida fiind doar câțiva dintre autorii citați). Rolul cititorului în ecuație este, de asemenea, terț, un fel de metainterpret, deci tot în ipostaza de trădător. După cum am anunțat în introducere, eseul despre traducere și creație detronează cititorul, acestuia din urmă revenindu-i sarcina pasivă de a alege între citatele care oferă interpretări posibile sau de a le integra în construirea unei opinii critice. Însă toate aceste medieri, oglinzi sparte, implică trădare. În consecință, ceea ce ar putea constitui o revoluție, poate fi, în același timp, și călcâiul vulnerabil, deoarece textul lasă impresia că are ca public-țintă niște inițiați. Astfel, raportul scris – traducere, traducător – creator par, mai degrabă, provocări lansate mediului filologic. Dialogal și, în același timp, lăsând impresia unui sistem închis, în care de prea puține ori cititorul poate realiza breșe, proiectul întruchipează un soi de „solipsism în doi”, riscând aruncarea discursului în pretențios.

Nevoia perpetuă de alteritate este redată, în „Trado”, printr-o viziune carnavalescă a suprapunerii celor două voci feminine. Atrăgând atenția atât prin forma inedită, cât și prin problematizările ce privesc reconsiderarea locului pe care îl ocupă traducătorul și traducerea în lumea literară, proiectul pare, totuși, un experiment de teoretic destinat unor metareflecții specializate, vizând, mai ales, un public elitist.