CULTURA LITERARĂ
Cum se scrie naționalismul
Doris Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
Alex Drace-Francis, Geneza culturii române moderne. Instituțiile scrisului și dezvoltarea identității naționale (1700-1900), traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, Iași, 2016
În „Scrisori către V. Alecsandri” (1879), Ion Ghica evocă un moment din cariera sa politică în care trebuise să răspundă diplomaților austrieci care, nemulțumiți de decizia românilor de a renunța la serviciile poștale imperiale, se pretindeau îngrijorați de incapacitatea lor administrativă. Cu înțelepciune și aroganță, Ghica le răspunde austriecilor desenând pe o tablă simbolul integralei unei funcții și explicându-le că, dacă românii pot asimila calculul integral, vor putea stăpâni și tainele serviciului de poștă la fel de bine ca oricine altcineva. Gestul politicianului-inginer, spectaculos în sine, poate fi citit în două feluri. Pe de o parte, putem vedea în el un recurs la limbajul universal al matematicii pentru a da o replică disprețului ignorant la adresa unei întregi nații, așezându-se pe terenul spiritului și provocând interlocutorul să-l urmeze, dacă-i dă mâna. Pe de altă parte, și poate mai pertinent, el atestă prestigiul culturii înalte în secolul XIX, atât de mare încât formulele matematice sunt folosite ca argumente în materie de politică internațională.
Acest incident este utilizat cu iscusință, printre altele la fel de grăitoare, în cartea lui Alex Drace-Francis, „Geneza culturii române moderne”, publicată toamna trecută în cam somnolenta colecție de „Studii românești” a editurii Polirom. Lucrarea profesorului englez de la Universitatea din Amsterdam este absolut remarcabilă, aparținând unui istoric al culturii riguros și metodic, a cărui ingeniozitate în descoperirea de fapte relevante studiului său nu îl lasă vreodată să facă rabat de la scrupulul științific. Cu acest volum a debutat el în 2006, ulterior publicând, în 2013, o incitantă colecție de studii intitulată „The Traditions of Invention”, cercetând subiecte de istorie culturală care merg de la însemnările de călătorie ale romanticilor la latura românească a biografiei și operei Hertei Müller. Și acolo, ca în „Geneza culturii române moderne”, Drace-Francis este exhaustiv până la erudiție, identificând cazuri în care opera literară a unui scriitor devine un simptom al unui fenomen cultural mai larg.
În cartea tradusă acum în română, autorul englez realizează o cercetare asupra situației „instituțiilor scrisului” (originalul e „literacy”) din România secolelor XVIII și XIX. Titlul acesta rezervat și precaut nu indică decât obiectul strict al cercetării, dar nu și mizele ei. De fapt, este vorba de o carte despre legătura dintre viața intelectuală și „spiritul public” sau dintre activitatea culturală și dezvoltarea politică a unei țări. Investigând tot ceea ce ține de literă în zorii culturii române moderne, adică școli, universități, tiparnițe, cărți, ziare, intelectuali, el urmărește legătura potențială și reală între literatură în sens larg și crearea unei identități naționale. Recurgând la un număr impresionant de surse și compilând pagini numeroase de tabele și grafice, autorul constată, în spirit post-andersonian, că relația între trezirea pe cale livrescă a unei conștiințe naționale la scriitori și îmbrățișarea pe scară largă a unei retorici naționaliste de către marele public nu este deloc simplă, directă, neproblematică. La sfârșitul secolului XIX, România avea o foarte mare majoritate a publicului încă nealfabetizată. Scriitorii nu „creează” cultura națională prin generare automată de tipare și modele de trăire națională pe care un public avid le adoptă cu nesaț. Această teorie este una tradițională în istoria literară românească, amplificând din spirit de castă (filologică) importanța socială a literaturii, cu atât mai mult în perioada comunistă, când o astfel de teorie reprezenta și o refutare a marxismului materialist oficial. Fără a nega rolul marilor creatori de cultură în forjarea unei ideații naționaliste, Drace-Francis consideră necesar să caute în altă parte resortul acțiunii culturale eficiente. De fapt, susține el, relația publicului cu ideologia livrată de către intelectuali este mult mai subtilă; poporul nu este doar un vas gol pe care elitele vin să-l umple cu „adevăr”; mesajele pe care le receptează oamenii pot veni pe diferite canale, iar eficiența lor nu este întotdeauna garantată de convingerea celui care le vehiculează.
Din moment ce construcția identității colective nu se realizează doar prin difuzarea ideilor naționaliste propriu-zise în expresia lor literară, uneori foarte pretențioasă, cartea de față dovedește că, uneori, mai puternică și mai convingătoare poate fi atribuirea unei valori simbolice instrumentelor culturii. Importanța instituției scrisului nu așteaptă răspândirea pe scară largă a tiparului, remarcă Drace-Francis. Se observă asta din abundența de ex-libris-uri antifurt în volumele din secolul XVIII, dar și din puternica influență grecească, introducând concepte precum cele de „aftonomie”, „pronomii”, „patrie”. Autorul identifică o continuitate între inițiativele publicistice din timpul fanarioților și elanul cultural naționalist al scriitorilor din secolul XIX, conchizând că ideea identității naționale nu a fost importată în Principate din Transilvania la începutul secolului XIX, ci a avut o tradiție locală continuă. Dar importanța simbolică a tiparului are implicații mai spectaculoase. Atunci când, în iunie 1848, revoluționarii defilau prin București purtând în triumf o tiparniță, ei elogiau eliberarea de sub tirania cenzurii, dar în același timp își afirmau credința în puterea tiparului de a vehicula adevărul pur și simplu. Și asta, din nou, în condițiile în care una dintre cele mai aclamate publicații ale vremii, „Propășirea”, apăruse la Iași în cel mult 40 de exemplare, pentru zece luni. Secolul XIX dezvoltă o avântată retorică a sacralității școlii, în condițiile în care dascălii sunt foarte puțini și slab pregătiți, iar frecventele invazii (ruși, turci, austrieci) duc la închiderea repetată a școlilor și la perturbarea unui proces coerent de învățământ. În fine, Drace-Francis se oprește și asupra universităților românești, descriind raporturile de putere în care sunt acestea prinse (putere politică reală, cât timp universitățile dădeau câte un senator parlamentului).
Mesajul esențial al cărții lui Drace-Francis este că modernitatea românească își găsește temele foarte devreme. Ce spun intelectualii despre națiune în secolul XIX este decisiv atât pentru militantismul național-liberal al mainstream-ului interbelic, cât și pentru naționalismul extremiștilor de toate nuanțele, vestind revenirea temelor naționaliste după 1990. Ignorăm această filiație doar pe riscul nostru.