CULTURA LITERARĂ
Destinul literar – între cenzură și libertatea de receptare
Angela Martin
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
Dacă alții ar fi fost criticii săi – începând cu cei dintâi care l-au întâmpinat –, dacă ei n-ar fi scris așa cum au scris despre cărțile sale, înainte și după 1989, Augustin Buzura, scriitorul, ar fi fost acum, oare, altul? Până unde i-a guvernat critica destinul de autor? Până unde întâmplările vieții? Hărțuiala cenzorilor, interdicția instituită de regimul comunist asupra „Absenților”, în 1971, la scurtă vreme de la debutul său ca romancier, reinterdicția din 1988, faima dobândită între timp, simpatia constantă pe care i-a arătat-o publicul, parcă în ciuda sancțiunilor de retragere sau de repunere parțială în circulație a unora dintre romanele sale, dosarele grele de urmărire informativă (D.U.I.) întocmite de fosta Securitate în cooperare cu 56 de zeloși turnători, și nu mai puțin intempestivele atacuri de presă dezlănțuite mai de curând, în postcomunism, la adresa persoanei și operei sale, compun o poveste lungă și întunecată, iar ea nu numai că îl urmărește pe Augustin Buzura, dar se și îmbogățește neîncetat. „Toate romanele mele au o istorie fabuloasă și destinul lor pare o ficțiune”, scria el în „Tentația risipirii”, în 2003 (1), la câțiva ani după eliberarea noastră din comunism. Critica – favorabilă, nefavorabilă sau direct ostilă – nu va lipsi, firește, din această lungă istorie, va fi mereu protagonistă, inseparabil legată de autor.
Dar, dacă toate romanele sale își au istoria lor fabuloasă, biografia autorului, și-o are, la rândul ei, pe a sa. Lucru lesne de înțeles, căci în orice regim dictatorial – și în comunism nu mai puțin –, viața unui creator este o piesă importantă la dosar, autoritățile dispun de ea cum vor, o transformă în obiect de cercetare, iar când socotesc că e cazul, de presiune.
Întorcându-ne în timp vom constata că între debutul editorial, din 1963, cu volumul de povestiri „Capul bunei speranțe” și „Raport asupra singurătății”, ultimul roman, apărut în 2009 la Polirom, s-au scurs 54 de ani. 26 de ani – din cei 54 de carieră literară – scriitorul i-a trăit în comunism, sub această teroare. Atunci și-a publicat celebrele sale romane, începând (la o vârstă, fragedă pentru un romancier, de nici 31 de ani) cu „Absenții” (1970) și continuând cu „Fețele tăcerii” (1974), „Orgolii” (1977), „Vocile nopții” (1980), „Refugii” (1984), „Drumul cenușii” (1988). După Revoluție, își dă din nou măsura în „Recviem pentru nebuni și bestii” (Editura Univers, 1999), roman al tranziției de la comunism la postcomunism. O frescă a societății românești, ca întindere, cuprindere și forță artistică, după părerea noastră, fără egal în literatura română recentă. Iar „Raport asupra singurătății” (Editura Polirom, 2009) pune în valoare dubla vocație a romancierului – de constructor și de inepuizabil povestitor.
Începând din 2005, Buzura s-a dedicat cu voluptate jurnalismului cultural, făcând din revista „Cultura”, pe care o patronează, un spațiu de exprimare cu adevărat democratic. Și-a adunat editorialele în două volume: „Canonul periferiei” (Editura Limes, 2012) și „Nici vii, nici morți” (Editura Rao, 2012).
În mare, aceasta este opera lui Augustin Buzura. Cum s-au raportat la ea criticii?
Primul critic care l-a încurajat și întâmpinat pe tânărul scriitor clujean a fost Mircea Zaciu, semnatarul „Prefeței” la „Capul bunei speranțe” (Editura pentru Literatură, 1963), însă cei care l-au confirmat au fost fără îndoială criticii bucureșteni. Bunăoară, Mircea Iorgulescu va vedea cel dintâi în „Absenții” „cartea definitivei consacrări” (2). Într-un elan de entuziasm, prestigioasa „Românie literară” va provoca, la scurt timp de la apariția „Absenților”, un eveniment, publicând o masă rotundă sub genericul „Cinci critici despre o carte, «Absenții» de Augustin Buzura”, cu participarea reputaților critici Valeriu Cristea, S. Damian, M. Iorgulescu și M. Ungheanu. Paradoxul face însă ca însăși această susținere temerară a scriitorului să fie și prima ecranare a adevăratului mesaj politic al romanului său. Criticii îl plasează atât de sus în discursul lor, încât, de la înălțime, subversiunea se pierde, se blurează, romanul rămâne, prin convergența formulărilor, unul existențial. Aici, și în acest moment are loc, în solidar, recunoașterea de către critici a statutului de scriitor important, și „nou”, și „sincronic literaturii occidentale” a lui Augustin Buzura, dar și deturnarea atenției oficiale de la adevărul vieții în imediat pe care scriitorul îl transmite cititorilor despre societatea comunistă prin romanul său. Criticii construiesc astfel primul trompe lʼoeil, la adăpostul căruia Buzura speră că va putea să continue să-și facă meseria de scriitor „cu responsabilitate”, permițându-și contra regimului, adică, îndrăzneli fără seamăn. Va vorbi despre această „meserie atât de dificilă, cu indice de periculozitate sporit” nu doar în confesiunile sale din „Tentația risipirii” (3), ci deseori în articole și interviuri. Iluzia autorului în această fragilă protecție din partea criticilor a fost însă la fel de scurtă ca protecția însăși. Căci după interzicerea „Absenților”, odată cu declanșarea „minirevoluției culturale”, vocile criticii vor amuți, iar scriitorul va avea un sentiment acut de abandon. De acum înainte, criticii îl vor susține sau se vor retrage și în funcție de tensiunile acumulate în jurul manuscriselor sale în edituri și reverberate dinspre organele de cenzură. Nici nu putea fi altfel, căci nesupunerea față de regim comporta pentru oricine riscuri majore. Atunci când se vor replia însă, la răstimpuri, criticii vor scrie despre cărțile sale, despre unele mai mult, despre altele prea puțin – și ne gândim la „Vocile nopții” –, întâmpinându-le sau marcându-le totuși, chiar dacă la destul de mult timp de la apariție, importanța. Prudența se impunea în cazul unui scriitor incontrolabil, ca Buzura, a unui scriitor care se putea oricând detona.
În ciuda autorităților însă, complicitatea critic-autor va funcționa în cazul lui Augustin Buzura, comentatorii având toată grija să evite punctele explozive, să nu-l expună pe autor, pentru a nu se expune, în primul rând, pe ei înșiși. Impresia pe care aveau să o lase – de lectură lacunară, de abordare parțială, era, presupunem, de la sine înțeles asumată. În condițiile date, criticii, inclusiv Monica Lovinescu la „Europa liberă”, aveau să lucreze mai mult prin învăluire decât prin dezvăluire, altfel spus, prin multiplicarea comparațiilor cu scriitori străini, a perspectivelor și a cheilor de lectură, căci nu puteau da în vileag cantitatea de explozibil care zăcea în cărțile autorului comentat: asta ar fi însemnat, în primul rând, autolichidare. Se vor confirma astfel unii pe alții în emiterea unor judecăți de valoare incomplete, întemeiate, la rândul lor, pe acele adevăruri din opera lui Buzura, care se puteau scrie despre realitățile comuniste. Iar Buzura, da, se va fi temut la fel ca ei, dar, cu toate astea, le-a scris și a mers cu îndrăzneala prea departe. Critici de mare autoritate îl definesc, de aceea, adesea fără a se angaja, prin formule largi, general valabile, adică pasabile tocmai pentru că nu-și permit să pună, decât pe deasupra, degetul pe rană: nu-l prezintă drept ceea ce este scriitorul în realitate: un revoltat împotriva minciunii și abuzurilor, un dușman al oricărui regim dictatorial, comunist sau necomunist. Important este însă că îi relevă merite incontestabile și îl plasează foarte sus în ierarhia noastră literară, ca autor al unor romane de analiză psihologică, morală, socială, autor al condiției umane și al revoltei neputincioase a individului în fața unui sistem opresiv, sufocant, a nedreptății de orice fel; temă grație căreia alții descoperă literaturii sale virtuți terapeutice.
Pe măsură însă ce popularitatea scriitorului crește, vocația politică a romanului său devine tot mai pregnantă, sfârșind prin a fi dominantă și imposibil de camuflat. Publicul însă atunci parcă asta aștepta de la el. Iar autorul ajunsese la un moment dat până acolo încât nu-l mai apăra nimeni. Se sacrifica, oare, cu bună știință? Sau, pur și simplu, era de-acum el însuși depășit, nu mai putea controla situația? În ciuda unei popularități de invidiat, rămăsese singur fără apărare. Se va bizui însă, potrivit propriilor mărturisiri, tot pe cărțile sale. Care sunt cărți de ficțiune cu încărcătură politică. Publicul caută în ele cu febrilitate mesajul contestatar contra puterii și le receptează în primul rând politic. Libertatea de receptare se revoltă parcă pe tăcute și se răzbună, în felul ei, pe îngrădirea libertății de exprimare.
Critica – nu încape îndoială – i-a făcut mari servicii acestui scriitor, care, la rândul său, a adus mari servicii rezistenței prin cultură și, înainte de orice, literaturii române. O frustrare însă îi va rămâne scriitorului, în urma acestui tablou critic, chiar dacă pozitiv: aceea de a se simți insuficient de atent investigat de criticii săi. Pentru că, la urma urmei, ce bogăție se găsește în cărțile sale și ce au pus în vitrină? Ce se vede dinspre autor și ce se vede dinspre critici? Iată două întrebări, care, după părerea noastră, într-o analiză profundă a receptării operei acestui autor vor fi de neevitat.
Se pare însă că, anticipându-le, autorul a simțit el însuși nevoia să se explice și să ne dea niște răspunsuri, dincolo și dincoace de „Tentația risipirii”, apărută în 2003. Le găsim bunăoară în „Mărturisiri”, text cu care își prefațează „Vocile nopții” (4), în „Argument” la o altă ediție tor din „Vocile nopții” (5), în postfața la „Fețele tăcerii”, intitulată „Fețele tăcerii – de la comunism la anticomunism” (6), precum și, ori de câte ori a avut ocazia, în interviuri.
Împărtășind părerea Sorinei Sorescu, anume că „Buzura ajunge la critica cea mai radicală a totalitarismului din toată literatura română postbelică” (7) și ținând seama de calificativele criticii, care l-a considerat unul dintre „pilonii” literaturii noastre postbelice comparându-l, rând pe rând, cu Dostoievski sau cu Pasternak, cu Sartre, Camus, Koesler, Bradbury sau David Lodge, cu Soljenițîn ori cu Zinoviev, nu putem să nu observăm situația paradoxală în care se pomenește Buzura după Revoluție, asaltat și pus la zid, în postcomunism, de acuzațiile unor anticomuniști de dată recentă. Opera îi va fi și ea atacată, la început mai cu sfială, totuși, apoi din ce în ce mai vehement până și de unii critici care înainte îl lăudaseră. De parcă, brusc, acești critici și-ar fi dorit să dobândească asupra lui o nouă autoritate. Buzura va fi declasat în topurile câtorva reviste, va fi tratat de unii tineri critici revizioniști, nu rău – mizerabil. Frecvent aceștia vor uza de atacul la persoană. Scriitorul va cunoaște, brusc, atribute noi: „datat”, ”expirat”, care îi vor fi aruncate în față pe tonul specific veleitarilor. I se va reproșa că tinerele generații nu-i mai înțeleg „șopârlele”, „aluziile”, limbajul, că au nevoie de un suport explicativ ca să-l citească. În fine, că literatura sa și-a încheiat menirea în comunism. Judecăți reprobabile, desigur, care, nu mai au legătură cu critica literară, ci cu mineriadele care au avut loc în câmpul culturii. Pe minerii aceștia însă, până în ziua de azi, nu i-a trimis nimeni acasă.
Întrebându-l, în 2008, într-un interviu în „Cultura” ce părere are despre noua percepție, negativă, asupra operei sale, autorul mi-a răspuns: „Cât despre nerecunoașterea meritelor mele, am avut, ca să zic așa, un scurt moment de uimire. Sunt unii, care, înainte de Revoluție au scris într-un fel, iar acum scriu sau susțin exact contrariul. Când au fost cinstiți? […] Cât despre tineri, în general, mi-e greu să apreciez cât de mult citesc […] Sigur este că tonul contestărilor nu l-au dat tinerii, ci niște frustrați bătrâiori. Tinerii s-au angajat repede în corul organizat de aceștia, bucurându-se nu numai că sunt scutiți de efortul de a cunoaște literatura importantă de după ultimul război, ci și de niște burse sau alte favoruri. Pe de altă parte însă, primesc telefoane și mă întâlnesc cu studenți care au ales pentru lucrările lor de diplomă subiecte referitoare la romanele mele. Nu am niciun motiv să mă plâng că nu am fost sau că nu sunt înțeles” (8).
Augustin Buzura se referă cu siguranță și la anumite grupuri de influență care s-au constituit după Revoluție, la unii critici care, în spatele meterezelor câtorva publicații, și-au concesionat autoritatea unui editor sau altuia. Astfel, triada editor de carte-critic-media a devenit autoritatea maximă, care, prin influență, a discreditat sau a curățat în forță de pe scena publică scriitori de valoare, inventând, susținând sau impunând mediocrități în roluri de vedetă. E drept, Augustin Buzura nu a avut prea mult de suferit de pe urma acestui sistem de operare. Sau poate că, fiind tot timpul prezent în librării, editat și reeditat, a observat fenomenul, dar nu i-a dat suficientă importanță.
Fapt este că autorul a fost mereu nedreptățit: atât prin lectura de bună credință, dar interpretarea prudentă, practicată în comunism, cât și prin lectura de rea credință și interpretarea vicioasă din postcomunism. Ceea ce nu înseamnă însă că nu avem critici – aparținând inclusiv celor mai tinere generații – pentru care lectura de bună credință și judecata critică dreaptă emană o dublă formă de respect – a criticului față de scriitorul investigat și a criticului față de sine însuși.
(Din „Prefața” la vol. „Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar”, recent apărut la Editura Tracus Arte)
Note
- Augustin Buzura, „Tentația risipirii”, Editura Fundației Culturale Române, București, p. 150.
- În „România literară”, nr.8, 18 februarie 1971.
- Augustin Buzura, „Tentația risipirii”, ed. cit., p. 91.
- Idem, „Vocile nopții”, Editura Minerva, Colecția „Biblioteca pentru toți”, București, 1993.
- Idem, „Vocile nopții”, Editura Paralela 45, Pitești, 2002.
- Idem, Fețele tăcerii”, Editura Curtea Veche, Colecția „Biblioteca pentru toți”, București, 2011.
- Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura. O lectură metacritică, Editura Aius Printed, Craiova, 2014, p. 46.
- „Mai mult decât propria-mi suferință mă doare suferința altora. Augustin Buzura în dialog cu Angela Martin”, în „Cultura”, nr. 192, 25 septembrie 2008.