CULTURA LITERARĂ

Suferință și adevăr

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf

 

J.M. Coetzee, Epoca de fier, traducere şi note de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016

„Atunci când unii oameni suferă în mod nedrept, e datoria celorlalți, a celor din jur, să se rușineze pentru cele ce se petrec”, spune la un moment dat Magistratul din romanul lui J.M. Coetzee, „Așteptându-i pe barbari”. Iar aceste cuvinte ar putea reprezenta un epigraf potrivit pentru „Epoca de fier”, cartea publicată de scriitorul sud-african în anul 1990 (excelentă e traducerea în limba română, semnată de Irina Horea, cea care a tălmăcit la fel de inspirat și alte creații ale laureatului Premiului Nobel din anul 2003).

 

Scrisori & confesiuni

Apreciată la modul superlativ de critica literară și devenită rapid un succes la publicul cititor, „Epoca de fier” este lunga epistolă-confesiune a Doamnei Curren care, aflând că suferă de o boală incurabilă, decide să-i scrie fiicei sale, stabilită de mulți ani în Statele Unite ale Americii, pentru a-i spune… Iar aici e marea problemă a cărții de față, câtă vreme, deși rămânând, în mod formal, un text epistolar, „The Age of Iron” vorbește destul de puțin despre amănunte legate strict de existența protagonistei (fostă profesoară de limbi clasice) ori a destinatarei (fiica acesteia, plecată departe de realitatea dură a Africii de Sud). În loc de așa ceva, scrisoarea Doamnei Curren se transformă într-un neașteptat jurnal-meditație, ea trecând prin filtrul conștiinței sale întâmplări cotidiene sau reacții ale celor cu care intră în contact. Însă avem de-a face cu o conștiință acutizată – și nu doar din cauza nemiloasei boli, deoarece abia acum eroina are curajul să se gândească la o serie de lucruri pe care, asemenea majorității conaționalilor săi, preferase să le ignore. Nu susținuse niciodată cu ipocrizie că nu le-ar cunoaște, ci pur și simplu considerase că trebuie să-și vadă de viața ei, lăsând la o parte ceea ce considera și așa imposibil de îmbunătățit.

Numai că, în situația limită în care se găsește după ce-și află necruțătorul diagnostic, Doamna Curren realizează deopotrivă că vremea retragerii în iluzoriile turnuri de fildeș ale studiilor clasice a trecut și că a venit momentul să mărturisească tot adevărul. Cum? Scriindu-i fiicei sale. Sau, mai precis, având pentru prima dată curajul de a-și vorbi sieși: „Și-atunci cui scriu toate astea? Răspuns: ție, și totuși nu ție; mie; ție, din mine”. Și de a depune, în acest fel, mărturie despre cancerul apartheidului, despre violența și resentimentele ce domină Africa de Sud. De a vorbi despre țara sa privind-o, pentru întâia dată, dincolo de orice posibile simplificări rasiale. Realitatea propriei ființe și suferința personală se suprapun, așadar, cu realitățile unei țări sfâșiate de conflicte, „epoca de fier” fiind vremea cruzimii, a nepăsării, a violenței dezlănțuite, care riscă să anuleze umanitatea din oameni.

 

Așteptându-l pe Vercueil

Acesta este contextul întâlnirii Doamnei Curren cu Vercueil, un vagabond pe care îl găsește pe aleea de lângă casă, pe care inițial îl alungă, dar care e singurul care o poate ajuta (și care realmente o ajută!) în dificila perioadă care urmează. Puși, la început (și aparent), în rolurile consacrate ale opresorului și victimei, protagonista intelectuală și boschetarul care refuză să facă ceva pentru a-și câștiga existența, cei doi reprezintă, așa cum era de așteptat într-un roman al lui Coetzee, figurile emblematice ale unei subtile alegorii ce dezvăluie adevărurile ascunse ale Africii de Sud.

Căci, odată cu diagnosticul pe care-l primește, Doamna Curren se simte din ce în ce mai singură și mai exclusă din universul pe care, anterior, îl considera al ei. Și înțelege, treptat, cum e să te simți (ori chiar să fii) altfel, diferit de cei din jur. La nivel simbolic, simte, deodată, ce înseamnă să fii negru într-o lume a albilor, simte ce înseamnă să nu mai reușești să comunici cu cei pe care-i credeai apropiați. Și înțelege ce înseamnă, de fapt, Africa de Sud. De aici, derivă, desigur, apropierea ei de Vercueil, la rândul lui exclus din ceea ce, în mod normal, poartă numele de societate (sau, și mai precis, din societatea frecventabilă și acceptabilă): „De ce scriu despre el? Pentru că este și nu este persoana mea. Pentru că în privirea pe care mi-o aruncă mă văd pe mine într-un fel care poate fi pus pe hârtie. Când scriu despre el, scriu despre mine”.

Pe deplin comparabil cu Vladimir și Estragon din „Așteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett, Vercueil are, ca personaj, o pregnanță deosebită și convinge de la prima lectură, atât prin autenticitate, cât și prin capacitatea de a suporta durerea și suferința fără să se plângă, fără să protesteze, dar și fără să permită cititorului să-l uite. În plus, relația celor două atât de (doar aparent!) diferite personaje e extraordinar descrisă de Coetzee, autorul reușind să evite orice excese și orice caricatură, dar și să spună lucruri esențiale despre condiția umană contemporană.

 

Stoicism vs. melancolie

Desprinse, parcă, din stoicismul unui Marc Aureliu, considerațiile Doamnei Curren nu vindecă rănile unei țări răvășite de discriminarea rasială și nici nu rezolvă problemele majore din metropolele Africii de Sud (iar Coetzee nici nu pretinde că rândurile sale ori cuvintele protagonistei ar viza să facă așa ceva!). Însă, prin intermediul lucidității acestei femei care își demonstrează eroismul nu prin vorbe mari, ci prin puterea de a rămâne demnă în fața suferinței și a treptatei anihilări a tuturor forțelor sale, cititorul are în față o frescă extrem de vie nu doar a unei țări, ci deopotrivă (mai cu seamă!) a oamenilor de aici. Și mai ales a acelor oameni care ajung în acel punct dincolo de care indiferența nu mai este posibilă.

Profund afectată de întâmplările care se petrec pe neașteptate în propria ei casă, unde un prieten al fiului menajerei sale e împușcat, după ce însuși fiul menajerei fusese ucis cu brutalitate într-o acțiune a poliției, Doamna Curren își dă seama că scrisoarea pe care o așterne pe hârtie nu e doar o mărturisire dureroasă și o încercare de a face față mai ușor suferinței provocate de boală, ci un jurnal al propriei sale inițieri, o veritabilă călătorie prin meandrele propriei ființe, prin hățișul amintirilor, dar și prin labirintul istoriei Africii de Sud.

Scrisoarea-jurnal devine, așadar, drumul dificil al descoperirii de sine al protagonistei, al descoperirii curajului de a spune adevărul și, fie și în ultimul ceas, al înțelegerii realităților profunde ale țării sale. O țară care, pentru a fi cunoscută, trebuie privită dincolo de alb și negru.