CULTURA CĂLĂTORIEI

Tristeţea macacilor

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 120 (576), 25 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf

 

Gibraltar City este un oraş mic, mai mult de 30-40 000 de suflete nu cred să aibă. Fireşte, nu se cade să-i socotim pe zecile de mii de turişti, spanioli şi de aiurea, care se calcă pe bombeie pentru a vizita un loc urban cu un statut extrem de bizar, găzduit de Spania, dar arborând drapelul „Union Jack” şi pe cel propriu şi care trece drept teritoriu al coroanei britanice. Cartiere moderne de blocuri din beton şi sticlă, dar şi spaţii pline de vile şi case tradiţionale iberice de o albeţe imaculată, năpădite de arbuşti şi flori multicolore, portul nou, cu aspect de hală industrială în aer liber, dar şi cel vechi, neîncăpător pentru zecile de ambarcaţiuni sportive şi de lux, restaurante din toate colţurile lumii şi puburi selecte, cam acesta este Gibraltar City.

Ocupată de englezi la începutul veacului al XVIII-lea datorită poziţiei sale strategice, stânca Gibraltarului, de fapt un deal mai răsărit de vreo 450-500 de metri înălţime, constituie de facto atracţia turistică maximă. Muntişorul foarte stâncos ascunde o reţea naturală şi artificială de grote şi tuneluri extrem de adânci. În al Doilea Război Mondial bombele germane nu au putut penetra stânca acestui deal înalt, astfel încât în Peştera Sf. Mihai britanicii au organizat un foarte util spital de campanie. De departe însă, interesul vizitatorilor veniţi din toate colţurile lumii se concentrează asupra populaţiei de macaci, maimuţe medii ca talie, localizabilă în pădurea care acoperă guguloiul de stâncă. De ce acolo? Logic, din măcar două pricini: primo ‒ sistemul ecologic protejat le asigură un camuflaj aproape perfect pentru o existenţă sigură; secundo ‒ vârful dealului este prima ţintă a nenumăratelor grupuri de turişti şi, deci, în ciuda tăbliţelor care anunţă în engleză şi spaniolă că e interzisă oferirea de hrană maimuţelor, afluenţa vizitatorilor înseamnă şi promisiunea unei mese cel puţin interesante pentru spectaculoasele personaje cu blăniţă nisipie. Pădurea şi creasta constituie ambientul predilect al comunităţilor de macaci, numărul simpaticelor primate ridicându-se la câteva zeci de exemplare de diferite vârste.

Ca să ajungi în vârful dealului ai la dispoziţie trei modalităţi. Cu piciorul, pe şoseaua serpentinată cu unic sens (se urcă şi se coboară pe artere distincte). Cu taxiul-microbuz. Cu o minusculă telecabină. Pentru că am năzuit să mă delectez cu panorama dinamică a oraşului, am optat pentru teleferic, iar asta mi-a îngăduit şi o ocheadă peste strâmtoare, spre Africa, continent aflat la vreo 38 de kilometri de Gibraltar. Coborând din telecabină pe acea platformă dotată cu restaurant, bar şi souvenir shop, am fost din prima luat în primire de câteva grupuri de macaci. Cerşetori profesionişti, aceştia ştiu că e imposibil să nu se lase cu ceva amintiri gastronomice de la turişti. Nu e de mirare că mai ales copiii se dovedesc foarte darnici, cu toate că părinţii riscă o amendă destul de usturătoare. Pe un perete al staţiei de teleferic tronează portretele foto ale celor mai importanţi macaci, îndeosebi femele, care sunt şi cele mai vechi pe stâncă. Acestea sunt botezate şi privesc oarecum melancolic în faţa obiectivului. În realitate, maimuţele nu par bântuite de nostalgii abisale, fiind mai curând apatice şi văzându-şi de cele ale lor.

Dar să nu credeţi că macacii nu au treburi foarte serioase! Personal, am văzut trei cupluri (îmi vine greu să-mi amintesc de ce sex!) care practicau un despurecat sistematic şi fascinant. Macacul activ îndepărta cu mare dexteritate firele de blană ale maimuţei pasive, una tolănită, cu ochii închişi de plăcere, identificând puricii, prinzându-i între unghii şi apoi mâncându-i cu o savoare nedisimulată! Mai erau şi vreo două femele tinere proaspăt mămici, care-şi protejau cu vigilenţă puii agăţaţi spasmodic de firele lungi de blană. Unii macaci păreau foarte bătrâni, evoluând în ipostaze şi posturi extrem de omeneşti. Privirea acestor autentici pensionari ai stâncii era obosită, aproape mortiferă, mărturisind o oboseală existenţială cumplită şi un plictis ontologic care l-ar fi făcut invidios până şi pe Flaubert. Ochi goi şi trişti, din al căror cristal dispăruse de mult până şi interesul pentru hrana turiştilor.

Şoferii taxiurilor-microbuze purtau în mână portocale sau banane, iar macacii mai tineri şi mai tupeişti nu ezitau să sară pentru a smulge trofeul alimentar! Când macacii deveneau prea obraznici şi chiar agresivi, şoferii scoteau din buzunar o armă verificată în numeroase ocazii: nişte şerpişori de plastic, de care maimuţele se speriau teribil! Un călător din Rusia cu rucsac în spate a fost chiar eroul unui episod nu tocmai plăcut. O maimuţă tânără i-a sărit în spate, iar omul a interpretat asta ca pe un gest de simpatie. Doar că aceasta, într-o clipită, a apucat de cursorul fermoarului din partea superioară a rucsacului, l-a tras instantaneu, apoi a început să arunce ce găsea în interior, haine, hărţi, ochelari de soare, în căutarea febrilă a mâncării, fără ca proprietarul rucsacului să înţeleagă ce se întâmplă.

Macacii din Gibraltar nu sunt singurele maimuţe libere din Spania, dar cu siguranţă că sunt cele mai cunoscute. Despre ele circulă o legendă. Când ultimul macac va muri, atunci stânca se va întoarce în posesia coroanei spaniole. Se spune că spre finele celui de-al Doilea Război Mondial numărul macacilor scăzuse îngrijorător de mult, iar sir Winston Churchill, încă premier, s-a ocupat personal ca alte familii de maimuţe să fie aduse din Africa.