CULTURA VIZUALĂ
Ucenicul perpetuu a văzut unicornul
Mihaela Proca
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
În expoziția lui Valentin Scărlătescu, „Pământ breton, pământ românesc, loc de credință”, se intră cu sfială, fiindcă imaginile supradimensionate, conturate prin gesturi largi, într-o respirație firească, provoacă un șoc vizual, implicit – și unul emoțional, deci estetic.
Temele lucrărilor pe suport plan sunt puține: pădurea, în variante nesfârșite, ca și anotimpurile/vârstele sale, care o transfigurează; trunchiurile de copaci și plopii cu conture flamboaiante; luminișurile în pădure, în care adastă un cerb; cascadele din munți, care pot izvorî din podeaua unei biserici elvețiene; oceanul – pretext pentru domolirea tumultului interior; bărci pescărești abandonate; peisaje cu orizontul jos, fie de lanuri cultivate, fie ale culmilor line de dealuri ori ale întinderilor de ape; o casă ori o capelă singuratecă, pierdute în natură; interioare de catedrale – care fac trecerea către aspectul spiritual, al emoției resimțite de artist, cea care precedă orice katharsis și permite apoi, după limpezirea trăirii intense, conturarea unui simbol al istoriei creștine: potirul.
Potirul este din metal prețios, cu pietre încastrate, și are fațete multiple, strălucitoare în irizări aurii, oglindind vitralii ori fresce cu chipuri de sfinți sau siluete aeriene de îngeri; potirul trimite la euharistie, în prezența Duhului Sfânt, care este figurat, la rândul său, ca un porumbel, odihnindu-se într-un cuib din nuiele. Istoria din „Evanghelii” se completează cu portrete de sfinți, precum și cu animalele care însoțesc drumurile în pribegie ale familiei lui Cristos: calul și asinul. Mai apare, într-un cadru, silueta cambrată, redată în galop, conturată prin linii curbe largi și desprinsă pe fundalul luminii flambate, colorate în roșu – a unui unicorn, animalul fabulos din legendele medievale timpurii, asociate menestrelilor și poemelor despre cavalerii cruciați. La cruciade trimite și imaginea calului în fugă, purtând crucea stindard, după ce stăpânul său a căzut în luptă.
Există un alt element al naturii, care este înglobat în aspectul final al lucrărilor lui Scărlătescu: timpul. Timpul istoriei și al civilizației, cu perioade de umbre și prigoniri în masă în numele crucii. Timpul este cuprins în aspectul finit al desenelor și picturilor, care creează senzația de perisabil și fragil, pasibil de permanentă modificare a formei finale, prin adăugirea a încă unui suport, sub cele existente, precum și prin extinderea cadrului prin rame din șipci nefasonate.
Arhitectura compozițiilor lui Valentin Scărlătescu arată structura gândirii sale plastice; artistul pornește de la un nucleu tematic articulat și se desfășoară, apoi, spre marginile cadrului, cu accente impulsive de culoare contrastantă, care punctează atât centrul compozițional, cât și îl subliniază – pe cel cromatic, prin rapel de culoare ori prin umbra purtată.
Portretele sunt intens spiritualizate, realizate din tușe rapide, după ce conceptul a fost deja cristalizat; prin gesturi instinctive sunt definite trăsături, expresii, caractere. Portretele sunt „tipuri”, efigii sintetice, precum imaginile din icoane; sunt figurări ale unor prieteni ori surprinse întâmplător sau sunt întâlnite în tablourile și monumentele restaurate. Trăirea în proximitatea frescelor vechi a dus în mod firesc la recrearea, la repictarea, la continuarea tipologiei de pe pereți – prin realizarea unor portrete în frescă, întinsă pe suporturi plane, cu materialități diferite.
Sculpturile expuse sunt alcătuite din „Cărți”, amintind de paramentul zidurilor bisericilor vechi. Cărțile sunt stilizări spațiale ale manuscriselor cu ferecături din metal, având miezul gol și pereții construiți din mii de bucăți mici de lut. Cartea, ca obiect și condiție a creării actului estetic, cartea și cultura – temelie a umanității, cartea și cuvântul scris – drept fundament al ființării noastre spirituale. Impactul cuvintelor scrise, adunate între coperți, „greutatea” și concretețea educației perpetue, formatoare a artistului, care urcă trepte academice – reprezintă una dintre cheile descifrării mesajelor din opera sa plastică.
Tehnica lui Scărlătescu și uneltele sunt cele tradiționale, respectul pentru meșteșugul desenării și al pictării fiind trăsături de bază ale autorului. Cromatica unitară, în tonuri teroase, întunecate ori reci, permite strălucirea petelor calde, în auriu, roșu ori galben; violența roșului permanent poate acoperi întreaga lucrare, dar, în ansamblu, dozajul este parcimonios: lumina aparține doar văzduhului ori reflectărilor în obiectele pictate.
Echilibrul compozițional, pe dominante ortogonale, precizia desenului – cu ductul diferențiat și valorații reduse –, armonia cromatizării ori abstractizarea volumelor – la formele în spațiu, care lasă doar ritmul să vibreze suprafețele – toate acestea sunt semne ale maturității plastice și, mai ales, ale respectului pentru profesia tradițională. Lucrările sale alcătuiesc un elogiu adus materialității, organicului și anorganicului, precum și timpului suspendat – în aerul sanctificat al interiorului bisericii.
Imaginile lui Valentin Scărlătescu au un impact puternic și sugerează urmărirea unei idei și întrezărirea conturelor acesteia – precum, odinioară, cavalerul sau filosoful care vedeau unicornul, la capătul unui drum lung și al combustiei totale.