EDITORIAL

Veneția, la a 57-a ediție a Bienalei de artă

Virgil Ştefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf

 

În acest an, s-au împlinit exact 110 ani de la prima participare a României la Bienala de artă de la Veneția. Atunci, la cea de a șaptea ediție, am fost reprezentați, în pavilionul central, de Frederic Storck. Și am rămas în pavilionul central până când, în 1938, a fost construit pavilionul național proiectat de Brenno del Giudice. Era o epocă romantică. Țările participante alegeau câte un artist reprezentativ și îl făceau emisar al artei naționale. Această epocă a continuat, în bună măsură, și după război, dar se pare că s-a încheiat în 2017. Sau, cel puțin, pentru moment, a căzut în desuetudine.

După mai multe încercări onorabile, cu artiști din generații tinere sau care, în orice caz, nu erau pe deplin afirmați (i-aș numi doar pe câțiva: Daniel Knorr, Ciprian Pogăcean, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Victor Man, Ștefan Constantinescu, Andreea Faciu, Ciprian Mureșan) și după un semieșec provocat de un protest infantil al lui Ion Grigorescu, anul 2015 a adus prima prezență semnificativă din ultimele două decenii, în pavilionul național: Adrian Ghenie. Anul acesta pot spune că am făcut un pas mai departe, apelând la o veterană a artei conceptuale, Geta Brătescu. Expoziția „Apariții”, curatoriată de Magda Radu (comisar fiind Kim Attila, cel care a avut grijă și de proiectarea arhitecturală a spațiului), a fost unanim apreciată. Aproape toate publicațiile de specialitate au clasat pavilionul României printre cele mai bune cinci prezențe naționale. A fost remarcat, desigur, stilul „muzeal“ de expunere, impus de înseși lucrările așezate pe simeze, între ele remarcându-se planșele din seria „Faust” care au ilustrat celebra traducere a lui Ștefan Augustin Doinaș publicată în 1981 și care se află în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României. Expoziția reușește să surprindă toate etapele de creație din ultima jumătate de secol ale artistei. Este realizată impecabil și beneficiază de un foarte elegant volum (publicat, deocamdată, doar în engleză) ce ne ghidează prin vasta sa operă.

Nu încerc, desigur, să fac o recenzie a lucrărilor Getei Brătescu – cea care a vegheat, pentru mulți ani, asupra aspectului grafic al prestigioasei reviste „Secolul 20”. Și nici nu pot să pomenesc numele tuturor celor care s-au străduit să facă din această prezență la cea de a 57-a ediție a Bienalei un eveniment memorabil. Ceea ce mă interesează aici este direcția spre care pare că se îndreaptă cel mai important loc al artei contemporane din lume: Bienala însăși.

Titlul ales în acest an, de curatoarea franceză Christine Macel (muzeograf, de 17 ani, la Muzeul de Artă Modernă – adică, Centrul Pompidou – din Paris), a fost VIVA ARTE VIVA – un titlu care poate să spună totul sau nimic. Printre cei 120 de creatori selecționați de curator pentru expoziția internațională găzduită în pavilioanele din Giardini și Arsenale am avut bucuria să aflu și lucrările lui Ciprian Mureșan, cu un ciclu de desene care dovedește că artistul a ajuns, deja, la maturitate.

Revenind la ceea ce este Bienala astăzi, cred că juriul (alcătuit din Manuel J. Borja-Villel, din Spania, Francesca Alfano Miglietti, din Italia, Amy Cheng, din Taiwan, Ntone Edjabe, din Camerun și Mark Godfrey, din Regatul Unit) a vrut să dea un semnal foarte clar, atribuind Leul de aur pavilionului Germaniei și o mențiune specială celui brazilian: au fost premiate participările care au proiectat pavilioanele naționale drept niște întreguri, care nu au urmărit să pună în operă creația unui artist (deși, evident, au fost premiate, implicit, Anne Imhof și Cinthia Marcelle – cele două autoare ale expozițiilor naționale amintite), ci acelea care au creat din pavilion o expoziție în sine. Operele apreciate nu mai sunt fragmente ale carierei unui artist, nu mai sunt creații pe care un iubitor de frumos și le-ar dori pentru colecția personală, ci alcătuiri care țin cont de spațiul în care se expune și pentru care zidurile clădirii pavilioanelor sunt parte a expoziției în sine. De fapt, nu s-au premiat nici expoziții, nici opere, ci instalații. Nu voi reproduce motivațiile juriului, pentru că mi se par a fi simple vorbe înșirate pe canavaua bătătorită a criticilor și curatorilor care uzează, până la pierderea sensului cuvintelor, aceiași termeni: provocator, instigator, anxios, enigmatic, preocupări. Ar fi trebuit să fie o sărbătoare a artei (cel puțin, după titlul ales de curatoare), dar a ieșit un omagiu adus neliniștii și fricii. Adaug faptul că Leul de aur pentru întreaga activitate (decis de Christine Macel) i-a revenit unei artiste americane, Carolee Schneemann, născută în 1939, cunoscută pentru atitudinea aproape agresivă a artei sale feministe, obsedată de sexualitate.

Acesta pare să fie curentul dominant astăzi: cel al marilor show-uri, al performance-urilor plictisitoare (cazul Germaniei, chiar) și al jeturilor de apă (a se vedea pavilionul Canadei) pe post de opere de artă, al lemnelor atârnate amenințător (despre pavilionul britanic vorbesc) și al labirinturilor în care ți se povestește un experiment privind tratarea hepatitei (în pavilionul Greciei). Arta vizuală cedează locul reprezentațiilor sonore (pentru că nu pot să le numesc muzicale) și colajelor cu fotografii decupate din ziare (pavilionul coreean). Omagiul adus lui Giacometti (în pavilionul Elveției) sau expoziția organică din pavilionul rusesc nu par să mai aibă căutare. Așa cum nici excepționala expoziție din pavilionul României nu a fost apreciată de juriu.

Numai că Veneția de azi este, de fapt, placa turnantă a comerțului mondial de artă. Și faptul că, tocmai aici, François Pinault a investit o avere în două expoziții ale celui mai celebru impostor al artei contemporane mondiale (chiar despre Damien Hirst vorbesc), pentru a se alege cu cele mai usturătoare critici imaginabile, mă face să cred că, totuși, undeva mai există o speranță pentru arta adevărată!