DOSARELE REVISTEI CULTURA
Colecția de artă, între estetic și social
Participă: Pavel Șușară, Veronica Leca, Sonia Corbu
Dosar coordonat de Nicu Ilie
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
Se dă un perete gol. El va fi acoperit cu artă: majoră, minoră sau kitsch. Pereții au oroare de vid și din această anxietate a lor (sau a noastră) au rezultat câteva medii (techne) artistice (pictură, fotografie, mural, gravură, desen, mozaic, vitraliu, țesătură, relief, chiar sculptură), câteva meserii artistice, două piețe relevante – cea a obiectelor de artă și cea a obiectelor decorative –, dar și cumpărători și consumatori pentru aceste piețe. Între toți actorii gamei de fenomene sociale și culturale care au pornit de la peretele gol, colecționarul de artă se detașează prin locul său de placă turnantă între artistic și social, între mercantil și cultural, între efemer și orice cuvânt mare ați alege ca antonim. În spirit contemporan, o colecție – nu doar de artă, o colecție de informații de orice natură – este considerată ca fiind purtătoare de drepturi de autor, selecția și ordonarea fiind asimilate juridic unei forme de auctoriat. Niciun colecționar nu a revendicat încă o asemenea formă de protecție legală, dar este pertinent să o facă. Pentru că – fie că sunt ghidate de gust, de interese investiționale sau de ideologii –, colecțiile coerente devin ele însele entități culturale (multe sfârșesc prin a fi transformate în muzee) și prezintă, atunci când devin publice, propriul discurs estetic, o simfonie distinctă de timbrul obiectelor componente. (N.I.)
Chestionarul revistei „Cultura”
- Care este diferența între o sumă de tablouri și o colecție de artă? O colecție poate fi ea însăși considerată un demers artistic?
- Care este ponderea colecționarilor de artă în totalul cumpărătorilor de pe piața primară și cea secundară în România? Putem face comparații cu situația din țări cu o piață a artei mai bine agregată?
- Colecționarii, prin selecțiile pe care le fac, exercită sau nu o presiune estetică asupra artiștilor contemporani?
- Cât de sensibile sunt colecțiile la elementele de noutate artistică și dacă includerea unei opere/a unui artist într-o colecție poate fi o formă de validare?
- Care este rolul și scopul colecțiilor private în dinamica generală a fenomenului artei plastice?
- Ce înseamnă cota unui autor? Cât de importantă este, ce rol au colecționarii în stabilirea acesteia, în ce fel influențează aceasta fenomenul artistic?
„Colecția de artă este un discurs despre lume, un portret al conștiinței colective și un autoportret în mișcare”
Pavel Șușară
- Ca orice întrebare bună, și aceasta își conține răspunsul, iar el este atât de evident, încât reacția afirmativă, monosilabică, este inevitabilă. Doar un scrupul epic mă obligă să răspund baroc, asumându-mi riscul de a fi logoreic, adică ,,evident”, în loc de austerul ,,da”. Suma de tablouri este un simplu depozit, spațiu de conservare, vehicul al vanității sau toate la un loc, ea supunându-se riguros unei aritmetici elementare în care totalul ilustrează infailibil operațiunea clasică a adunării, fără zecimale și dincoace de aventura oricărei rotunjiri. Pe versantul celălalt, colecția de artă este un discurs amplu despre lume și despre viață, un portret al conștiinței colective și un autoportret în mișcare, o absorbție de energii, de combustii lăuntrice, de mărturii cifrate și de aspirații mărturisite. Colecționarul este un misionar care se ignoră, care salvează, conservă și transmite patrimoniul unui popor fără să-și revendice nimic, degrevează bugetul public de o cheltuială imensă, imaginează ca un creator, se exprimă amplu, ca un predicator, și visează homeric narațiuni fluviu, cu delte nemărginite. Colecția se sustrage oricărei operațiuni aritmetice și întotdeauna totalul dă cu rest: ea este mult mai mare decât suma banală a părților, fiindcă duhul gândirii, investiția de cunoaștere, de sensibilitate și de reflecție, precum și energia de a coagula disparatul într-un tot organic dizolvă culoarea și substanța circumstanțială a obiectelor în culorile fondatoare ale luminii și în imponderabilă spirituală.
- Piața de artă are nenumărați actori, de la scotocitorii și colportorii primari până la consultanții, analiștii și specialiștii de nișă, de la falsificatori și interlopi de duzină, până la normatori, evaluatori și experți, de la negrul subteran și până la iluminatul feeric al spectacolului vânzărilor prin licitație. Cumpărătorii finali sunt mult mai puțini, iar colecționarii cu profilul deja amintit sunt doar câțiva în fiecare perioadă semnificativă. Avem și acum colecționari de-adevăratelea, nu mai mulți de zece, dar, față de aceștia, posesorii de obiecte artistice și investitorii în artă sunt într-un număr mult mai mare. În comparație cu actorii similari de pe piața internațională, a căror anvergură este de neimaginat pentru spațiul românesc, noi doar marcăm fenomenul, orice tentație a comparației fiind devastatoare. Colecționarii internaționali, persoane fizice sau juridice, acoperă fenomenul artistic mondial, cercetează în timp și în spațiu întreaga aventură a creației, în vreme ce colecționarii români contemporani sunt interesați exclusiv de arta românească. Și încă multă vreme lucrurile vor rămâne în starea aceasta, fiindcă România nu oferă nici cadrul economic, dar, esențial, nici pe cel moral și nici motivațiile mentale pentru a deplasa conștiința cumpărătorilor de artă de pe achiziția pasivă și, oarecum, vanitoasă, pe exprimarea culturală și pe construcția instituțională.
- Nu au suficientă forță să genereze mișcări sesizabile și reamplasări stilistico-formale, să determine tendințe noi, ci, mai curând, se adaptează ofertei artiștilor și operează selecții din ceea ce există deja. Doar la periferia fenomenului artistic se remarcă o presiune pe care un anumit tip de cumpărător o exercită asupra unui artist sau altul. Este vorba, de obicei, de concesii pe care le face artistul sub presiunea unui gust comun, previzibil, chiar dacă în atelier el se manifestă radical diferit. Pe de altă parte, există o presiune subtilă a finanțărilor, căreia îi răspund, de obicei, artiștii tineri sau cei dependenți de bugete prealabile. Atât fondurile publice, cât și cele private se distribuie, preponderent, către experiențele asimilabile ,,artei contemporane”, adică formelor directe de implicare în social, de activism cu un conținut ideologic explicit, de factură neomarxistă, dominant pe piața internațională. Întrucât, în aceste cazuri, se finanțează proiectul și nu se decontează obiectul, mai ales tinerii sunt determinați subtil să acceseze finanțările, conformându-se.
- Sunt sensibile doar anumite colecții, mai ales cele specializate în artă contemporană, iar acestea sunt dependente, oarecum, de anumite galerii, care au și funcția de consultant. Este importantă prezența unui artist tânăr într-o colecție cunoscută, dar capacitatea unei colecții de a influența piața este cvasinulă. Mai curând artiștii înșiși doresc să se regăsească în anumite colecții și mai puțin reacționează piața, în ansamblul ei, la faptul că un nume sau altul a intrat într-o colecție cunoscută. Mult mai importantă pentru evoluția unui artist este vânzarea publică propriu-zisă, indiferent de cumpărător, decât apartenența singulară la o colecție.
- Rolul colecției private și al colecționarului sunt fundamentale. Colecționarul este un actor cultural indispensabil, un creator, în felul lui, unic, iar colecția privată o instituție publică majoră. Spun publică pentru că nicio colecție nu este opacă, ea participă direct la dinamica fenomenului și, într-un fel sau altul, ea devine parte activă a rețelei muzeale. Colecția privată adună și păstrează ceea ce sistemul muzeal clasic și alte instituții publice nu au cum să gestioneze. Valoarea unei țări este de neconceput fără valoarea imensă a patrimoniului pe care îl prezervă și îl valorifică specific toate colecțiile private.
- Cota este percepția, relativ stabilizată, a unui artist pe o piață liberă. Rolul ei este fundamental în construcția oricărui proiect investițional, dar ea determină și interesul cultural pentru un artist sau altul. Chiar dacă nu întotdeauna cota suprapune valoarea artistică și culturală, în multe cazuri realitățile fiind de-a dreptul paradoxale, ea este singurul instrument al predictibilității rezonabile pe orice piață funcțională. Din păcate, cota nu este generată de către colecționari, ci de către cumpărători, iar în categoria cumpărătorilor intră, într-o foarte mare măsură, și actorii intermediari ai pieței de artă. Adecvarea cotei la valoarea artistică nu este însă o problemă de voință, ci de maturizare și de rafinare a pieței. În ceea ce privește piața românească de artă, ea nu a ajuns încă la cote decât în cazuri cu totul disparate, în mod curent avem de-a face cu prețuri diverse, cu spontaneități, iar nu cu exprimări constante și relativ stabile.
Pavel Șușară este critic de artă, preşedintele Asociaţiei Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din România
50% din cumpărătorii actuali nu cumpărau artă înainte de 2008
Veronica Leca
- Fenomenul „colecționismului” a început încă din timpul Renașterii și continuă până în zilele noastre. Ceea ce deosebește o colecție de artă de o sumă de tablouri este valoarea culturală pe care cea dintâi o deține, care primează asupra valorii materiale. O colecție de artă înseamnă ceva mai mult decât o sumă de tablouri, ea presupune o anumită pregătire, o anumită tradiție, vizite prin muzee, cărți studiate, cercetare, o anumită educație. Este nevoie de un tip de implicare ceva mai consistent decât au cei care gândesc exclusiv din punctul de vedere al investitorului în artă, deși chiar și acolo trebuie să ai o anumită pricepere.
O colecție de artă este, dintr-un anumit punct de vedere, un demers artistic, pentru că adevărații colecționari au și o implicare socială, își expun lucrările la muzee, tipăresc albume de artă cu lucrările respective, fac expoziții în țară sau în străinătate. Anumiți colecționari, care sunt și profesori, transmit pasiunea colecționismului generațiilor care vin. Din acest punct de vedere, o colecție de artă poate fi considerată un demers artistic.
- Până în 2008 cumpărătorii în România erau colecționari în adevăratul sens al cuvântului. Ei reprezentau cam 98% din totalul celor care cumpărau artă. Din 2008, când au început să apară primele mecanisme și instrumente ale pieței de artă profesioniste și s-a diseminat pe orizontală un mesaj puternic al acestei piețe, raportul s-a schimbat. În doi ani s-a ajuns ca, din totalul cumpărătorilor, 50% să fie nou-veniți, investitori sau pur și simplu oameni la început de drum, însă nucleul dur de colecționari a rămas. Așadar, înseamnă că s-a mărit numărul cumpărătorilor. Cu toate acestea, piața este încă la început de drum. Se poate face comparație cu situația din țări cu o piață a artei mai bine agregată, dar comparația nu dă foarte bine. În timp ce noi suntem abia la început, în alte țări este vorba deja despre tradiție, experiență, cultură și educație. Și mai intervine și o problemă de legislație, care nu încurajează fenomenul „colecționarismului”. Nu s-au creat facilități pentru acești oameni care fac două lucruri: educație și cultură. Pentru că, atât colecționarii din România, cât și cei din afară sprijină munca acestor două ministere, al Educației și al Culturii, prin faptul că expun, tipăresc, învață alte generații. În Occident există legi care încurajează acest tip de aport.
- Cred că nu, vanitatea creatorului este uriașă, el creează oricum. Are propria lui personalitate, structură sufletească, morală. Prin urmare, sigur că poate fi influențat de anumite îngrădiri sociale, dar atunci nu mai este el însuși 100%. El creează și atât. Așa s-a întâmplat cu impresioniștii francezi, care au început să expună în „Salonul refuzaților”, marcând desprinderea artei moderne de academismul tradițional. La fel s-a întâmplat și la noi, cei care s-au desprins de academism au expus în așa-numitul „Salon al independenților”. Așadar, artistul are trăirile lui, creativitatea lui, sentimentele lui. Cel care se lasă influențat de succesul lui Adrian Ghenie și încearcă stilul lui, e discutabil ca valoare.
Piața de artă contemporană e în creștere la nivel internațional. Însă arta contemporană începe să își facă tot mai mult simțită prezența și pe piața de artă românească. Este o tendință firească, un semn de normalizare a pieței locale de artă. De altfel, în piețele de artă cu tradiție, arta contemporană a devenit principalul motor, reflectând în același timp prezentul, actualitatea. Deși are vârfurile proprii, arta contemporană este cel mai accesibil segment al pieței locale de artă. Trebuie totuși menționat că achiziția de artă contemporană este un tip de investiție pe termen mediu și lung, din acest motiv nu se poate spune că un colecționar exercită o presiune estetică asupra artiștilor, pentru că nu are garanția că aceștia se vor simți „datori” să se conformeze în aceste condiții.
- Sigur că sunt sensibile colecțiile la noutățile artistice. Marile colecții au devenit sensibile la succesul lui Adrian Ghenie, întrucât un colecționar adevărat ține ochii pe piață și pe noile talente. O operă inclusă într-o colecție celebră este o formă de validare a artistului. Când colecționarul își menține anonimatul, validarea există, dar este mai mică; colecționarii publici sunt cei care conferă cea mai bună validare, de aceea contează atât de mult transparența colecționarului.
Colecționarul zilelor noastre sprijină demersul artistic, înțelege importanța conservării operelor și lucrărilor și își pune în valoare colecția ori de câte ori are ocazia. Sunt din ce în ce mai mulți colecționari care, prin achiziționarea de lucrări de artă contemporană, participă la dezvoltarea profesională a artiștilor. Colecționarul este un actor foarte important pe piața de artă și suntem mândri să spunem că suntem inițiatorii proiectului „Camera colecţionarului” care are ca principal scop cultivarea relaţiei dintre colecție, colecţionar şi marile muzee de artă din România, susținând ideea de mobilitate a patrimoniului.
- Dacă fenomenul artei plastice include și piața de artă, atunci răspunsul este: imens. Dinamica este sinonimă cu colecțiile private, nu există dinamică fără colecții private. Cei mai importanți colecționari ai României primei jumătăți a secolului XX – Simu, Dona, Avachian, Beza, Aznavorian, Slătineanu etc. – sunt oameni care au făcut din „colecționism” o misiune culturală și socială. Diferiți prin gust și putere de cumpărare, au identificat, promovat și colecționat valori culturale ce au durat până astăzi și alcătuiesc patrimoniul cultural al României.
Sunt multe feluri de a colecționa arta. De-a lungul vremii, colecționarii s-au apropiat de artă cu argumente și dorințe diferite: de la iluminarea poporului la conturarea unui spațiu privat de libertate culturală, de la încurajarea identificării unui stil național la îmbrățișarea modelului cultural european, de la mecenat în favoarea artiștilor la investiția în bunuri culturale a căror valoare crește în timp, de la dragostea pură pentru frumos la definirea unui stil elegant de viață. Există, așadar, varii motive pentru care colecționarii români, în trendul vremurilor, ori în ciuda lor, au încurajat producția artistică și au cumpărat artă.
- Ca în orice piață, cererea și oferta se stabilesc în funcție de palierul de piață pe care are loc tranzacția. În piața de licitație, prețul îl stabilesc ofertanții, iar mai multe prețuri de licitație formează cotația artistului („cota”). În cazul galeriei, galeristul vânzător își etalează argumentele/poveștile, iar colecționarul/cumpărătorul este sau nu de acord cu ele, între argumente se folosește, când este favorabil, istoricul tranzacțional de licitație/vânzare publică („cota”). În cazul vânzării din atelier, mediul tranzacțional este subiectiv/sensibil, devierile față de cotă putând fi mari în ambele sensuri, de regulă în motivația cumpărării cântărind și argumente precum respectul față de creativ, aura și personalitatea artistului, intenția de a-i sprijini activitatea, stânjeneala de a negocia cu un artist.
Cota de piață este dată, așadar, de tranzacțiile transparente, nu de activitatea negustorească și nici măcar de cea a galeriilor, unde prețul se negociază. Dacă acceptăm acest punct de vedere, cota de piață a unui artist este suma care precedă cuvântul „adjudecat”. O medie a acestor sume, la același artist, oglindește foarte clar cota de piață.
Veronica Leca este Senior Editor la casa de licitații Artmark
Trei etape în „colecționismul” românesc
Sonia Corbu
Din colecția de la Chatsworth House a ducelui de Devonshire, Christie’s a vândut, în 2009, un desen în cărbune, o schiță a lui Raphael, care fusese inclus în colecția de artă de la castel încă din 1519, în timpul vieții artistului. Opera nu era expusă și nu făcea parte din secțiunea principală, care cuprindea picturi, ci dintr-o anexă cu eboșe și studii. Lucrarea a fost adjudecată la aproape 40 de milioane de euro, iar ducele de Devonshire a declarat cu ocazia vânzării că banii încasați vor fi folosiți pentru refacerea castelului Chatsworth House și pentru dezvoltarea în continuare a colecției de artă, prin achiziția de artă contemporană. Sunt evidente aici mai multe elemente din dinamica unei colecții de artă, bazată pe tezaurizare și consacrare, dar și pe primenire și actualizare.
Spre deosebire de țările apusene, unde colecțiile se fondau încă din secolele XVI-XVII și nu au cunoscut sincope majore, în România fenomenul a început mult mai târziu, în secolul XIX, iar contextul social și politic a făcut ca acesta să fie fragmentar. Această activitate a fost discontinuă și colecțiile nu au rezistat mai mult de 100 de ani. Niciuna dintre colecțiile private fondate în secolul XIX nu mai este astăzi continuată, iar lucrările din vechile colecții sunt acum în patrimoniul muzeal sau sunt integrate în alte mici colecții.
Colecțiile anterioare perioadei comuniste. Un Top 10 al colecționarilor români
Revista „Capital” a întocmit un top al colecționarilor români din toate timpurile. Topul 10 îi include, în ordine, pe regele Carol I, regele Mihai, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Bogdan Pitești, Iancu Kalinderu, Anastase Simu, Toma Stelian, Iosif Dona, Krikor Zambaccian și George Oprescu. Dintre vechile colecții, cea a lui Anastase Simu și cea a lui Zambaccian sunt de un interes deosebit, pentru că existența lor a dus la crearea unor muzee, aşa cum este cazul vechiului Muzeu „Simu”, intitulat „Pinacoteca Bucureștilor”, a cărui colecție se află azi în proprietatea Muzeului București și a Muzeului „Zambaccian”. Ambii colecţionari au donat lucrările încă din timpul vieții, iar acestea au fondat primele colecții publice de mare valoare din Vechiul Regat. Muzeul „Anastase Simu” a fost înființat în 1910, ca un muzeu privat, deschis publicului și găzduit de o clădire care îi era dedicată, iar în 1927, în urma unei donații către statul român, atât colecția, cât și clădirea care o găzduia au devenit proprietate publică. Frații Zambaccian s-au afirmat printre colecționarii de artă mai târziu, între cele două războaie mondiale, colecția lor cuprinzând artă europeană (Delacroix, Pissarro, Matisse), artiști români contemporani cu colecționarii (Petrașcu și Pallady), dar și mai vechii maeștri precum Andreescu, Luchian si Grigorescu. În 1942 colecția Zambaccian a fost expusă într-o clădire care îi era dedicată și care a devenit Muzeul „Zambaccian”. În 1947 aceasta a devenit proprietate publică, după ce a fost donată statului român. Celelalte vechi colecții au intrat și ele, definitiv sau temporar, în proprietate publică. Multe au fost confiscate în timpul comunismului, după 1947, iar altele au făcut obiectul unor donații forțate în aceeași perioadă.
Colecția doctorului Dona a fost întemeiată de scriitorul Alexandru Vlahuță, prieten cu Nicolae Grigorescu, iar Iosif Dona a moștenit-o și a dezvoltat-o. Între cele două războaie, Dona a devenit unul dintre cei mai importanți sponsori ai artiștilor români, subvenționându-i și achiziționându-le lucrările. Colecția sa a cumulat în perioada de maximă dezvoltare un număr de 600 de opere. 113 dintre acestea au fost donate Primăriei Capitalei în 1950, iar restul au intrat în proprietatea statului în 1979. O parte dintre aceste opere au fost retrocedate după anul 2000 urmașilor doctorului Dona și unele au ajuns în licitații. Cele mai valoroase constituie deja piesele de temelie ale noilor colecții fondate după liberalizarea din 1990 a pieței. Un exemplu este tabloul „Aișe”, semnat de Camil Ressu, care a fost o achiziție-record a doctorului Dona și care, ulterior retrocedării, a fost vândut în 2009, într-o licitație, cu suma de 160 de mii de euro și a intrat în colecția Dinu Patriciu.
Achizițiile nomenclaturii comuniste
Restricțiile impuse de comuniști pe piața de artă în a doua parte a secolului XX au făcut imposibilă continuarea vechilor colecții, care fie au fost confiscate, fie au fost restricționate la vânzare. Puține noi colecții au fost fondate în perioada comunistă, iar acestea aparțineau nomenclaturii. Ele nu au mai fost continuate după 1990, iar mare parte din operele pe care le conțineau au ajuns deja în licitații. Valentin Ceaușescu, fiul liderului comunist al României, avea o colecție de artă care includea opere de Pallady, Baba și Brauner. Un alt personaj importat al vremii, George Macovescu, ministru și diplomat, a fost posesorul unei colecții semnificative atât ca număr de lucrări, cât și ca importanță a semnăturilor. Macovescu adunase lucrări de Tonitza, Ţuculescu, Ciucurencu sau Sabin Bălașa. În 2013, o parte importantă a acestei colecții a fost scoasă la vânzare, iar la casa de licitații Artmark au fost organizate două sesiuni dedicate desfacerii acestei colecții. Evaluarea lotului pus în vânzare a fost de 1,5 milioane de euro. Cea mai valoroasă lucrare vândută a fost „Mica”, un tablou în ulei semnat de Nicolae Tonitza, adjudecat pentru suma de 72 de mii de euro.
Colecțiile contemporane
Întregul fenomen a cunoscut o relansare după anul 1990 datorită faptului că lucrările de artă se puteau comercializa fără amenințări din partea statului, dar și datorită dezvoltării mediului de afaceri care făcea posibilă acumularea de capital. Un vârf al fenomenului colecționării de artă a fost înregistrat între anii 2009 și 2012, o perioadă în care au apărut cataloage de cotă precum Tudor Art sau Indexul Artmark, care furnizau date despre prețul mediu al autorilor prezenți pe piața de artă. În 2013, conform „Capital Top 100”, cei mai mari colecționari erau Adrian Năstase, Dinu Patriciu, Cătălin Zdrobiș, Anca Vlad, Ariadna Avram, Dan Nasta și Tudor Octavian.
Modul în care au fost constituite actualele colecții face ca ele să fie diverse și destul de neomogene. Adrian Năstase colecționează predominant pictură europeană și litografii, desene și hărți. O parte dintre acestea au fost donate în 2003 unui muzeu nou înființat destinat hărților și cărții vechi. În schimb, Dinu Patriciu a cumpărat predominant artă românească, iar majoritatea pieselor proveneau din vechile colecții interbelice. Printre autori se numărau Ressu, Tonitza, Grigorescu, Luchian, Pallady, dar și unii pictori postbelici, precum Horia Damian sau Alma Redlinger. Câteva dintre lucrările cumpărate de Dinu Patriciu au reprezentat recorduri în vânzările prin licitații. O cu totul altă strategie de dezvoltare a colecției a avut Anca Vlad, care deține în principal artiști contemporani, a căror activitate o și susține prin intermediul fundației „Fildas” și a galeriei „Senso”. În schimb, ziaristul Tudor Octavian și-a construit colecția achiziționând, printre altele, un număr semnificativ de lucrări ale artistului Jean Cheller, un pictor interbelic, elev al lui Petrașcu, a cărui operă nu făcea parte anterior din nicio colecție muzeală. Cumpărat la început din talciocuri (așa cum precizează colecționarul în albumul „Pictori români uitați”), Cheller are acum o cotă de piață care a crescut foarte mult după ce Tudor Octavian a publicat două cărți dedicate operelor sale.
Sonia Corbu este absolventă a secției de Istoria Artei de la Facultatea de Istorie a Universității București
Debutul privat al muzeelor de artă
Cel mai vechi muzeu din România și unul dintre primele din lume, Muzeul Brukenthal din Sibiu a început ca o colecție privată de artă veche europeană a guvernatorului Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, donată public, împreună cu palatul ce o adăpostea. În 2017 s-a împlinit două secole de la inaugurarea muzeului în care cele mai valoroase lucrări sunt cele care au aparținut colecției originale, cu accent pe opere ale vechilor maeștri flamanzi, precum Pieter Bruegel cel Tânăr, David Teniers, Hans Memling sau van Eyck. Acestora li se adaugă lucrări importante semnate de Tizian, Cranach cel Bătrân, Lorenzo Lotto ș.a. sau autori români de după 1918. Câteva dintre piesele vechi ale colecției au fost furate în timpul comunismului, într-una dintre cele mai spectaculoase spargeri, și doar o parte dintre lucrări au fost recuperate prin Interpol.
Noile colecții particulare ies în public
Numai una dintre colecțiile nou-înființate beneficiază de acreditarea Ministerului Culturii, cea fondată de Lucian Pop la Târgu Mureș. Aceasta a fost și prima colecție particulară care s-a deschis către public, organizând mai multe expoziții în parteneriat cu muzeele de artă din țară. Cele mai valoroase lucrări sunt „Ulcică cu flori de câmp” de Ion Andreescu, și „Pierrot” de Ştefan Luchian, ambele cumpărate în licitații. Colecția cuprinde exclusiv artă românească, cu o selecție reprezentativă (mai puțin Grigorescu și Aman!) pentru istoria autohtonă a picturii de șevalet. Ea a fost deja organizată într-un muzeu privat, iar unele lucrări participă cu regularitate la saloanele importante organizate în România, de la târguri de artă precum Art Safari până la grupaje tematice organizate de muzee.
O altă colecție importantă este Uzunov Art Collection, care include autori evrei și români – mult Schweitzer-Cumpăna și Egon Lebel, dar și Paul Miracovici, Peltzii, Mützner. Selecția a inclus pictură în ulei și grafică, dar a exclus avangarda, un fenomen româno-israelian care și-ar fi putut găsi loc în tematica anunțată. Există însă și inițiative dedicate exclusiv avangardei și postmodernismului, precum cea a lui Emilian Radu. Fostul director de la PriceWaterhouseCoopers România, discret în aparițiile publice, a decis totuși să expună o parte a colecției sale, în 2016, în cadrul centenarului Dada. Curatorul expoziției sale a fost Erwin Kessler, inițiatorul unui muzeu privat de artă recentă, încă în stadiu de proiect. Acesta a organizat mai multe expuneri publice ale unor colecții contemporane, la Arcub fiind pe simeze, până pe 25 iunie, colecția medicului Sorin Costina, cu artă din anii 1970-1990. Nu doar românii cumpără și expun autori români, ci, uneori, și expații care lucrează aici. Recent, Muzeul Colecțiilor de Artă a găzduit expoziția colecției Fundației Bonte, cu lucrări ale maeștrilor antebelici și interbelici (Grigorescu, Petrașcu, Pallady, Ciucurencu), fondată de Alain Bonte, președintele Camerei de comerț româno-portugheze.