CULTURA ECONOMICĂ
Explicații utile și justificări păguboase
Teodor Brateş
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
Când, de pe poziţia unui deţinător de funcţie publică, se emite aserţiunea potrivit căreia „nu mai există în România spaţiu sau necesitatea unor stimulente pentru creşterea economică”, avem toate motivele din lume să nu ignorăm o asemenea opinie. Dar ce ne facem în situaţia în care realităţile îl contrazic drastic? Păstrăm o pudică tăcere pentru a nu supăra o „înaltă oficialitate”?
Poziţie şi… opoziţie
Postulatul de tip taliban este acela că orice constrângere instituţională prezintă un grad maxim de nocivitate pentru o economie care se doreşte a fi liberă, chiar şi atunci când, prin politici publice, sunt stimulate procese şi fenomene considerate, în genere, pozitive.
Opoziţia faţă de stimulente este justificată de respectivii analişti prin evocarea cerinţelor unei pieţe real concurenţiale, „discriminările”, în cazul dat, constituindu-se în surse ale unor grave distorsiuni în materie de competiţie loială.
Toate acestea sunt însă simple construcţii teoretice din moment ce, în plan practic, se solicită statului contracte de achiziţii publice tot mai consistente şi se pretind, în stil ultimativ, reforme pe care Guvernul şi Parlamentul să le conceapă şi să le promoveze cu prioritate pentru anumiţi beneficiari „din oficiu”.
Modelul de creştere economică a cărui finalitate constă în îmbunătăţirea calităţii vieţii este condamnat cu vehemenţă în numele unei libertăţi economice cvasitotale (nu se invocă una ideală, că ar fi prea de tot). Or, cadrul raţional de reglementare este menit, chiar şi în ţările cu indicele cel mai ridicat de libertate economică, să faciliteze crearea şi consolidarea unui mediu prietenos pentru lumea afacerilor. Aşa cum am mai avut prilejul să demonstrez, o creştere economică, oricât de susţinută, nu este dezirabilă dacă nu permite şi o dezvoltare consonantă cu amintitele obiective sociale.
Accelerator şi frână
Ultraliberalii au ceva genetic cu stimulentele economico-financiare, mai ales când este vorba despre sprijinirea capitalului autohton. Până la un punct, apare justificată cerinţa de a nu provoca discriminări, dar ceea ce se întreprinde în sfera reglementărilor vizează, în principal, statornicirea unor reguli ale şanselor egale, în condiţiile în care forţa economică a marilor actori de pe piaţă tinde să anuleze până şi mult clamatele principii ale concurenţei.
Poate că toate acestea „sună” prea… teoretic, dar îl asigur pe cititor că există un corespondent palpabil în realităţi al consideraţiilor expuse până acum: este vorba exact despre stimulente atât pentru începerea unei afaceri, cât şi pentru consolidarea ei în funcţie de rezultate, de contribuţii efective la binele public, în special prin crearea de locuri de muncă – generatoare nu numai de o masă mai mare de valoare adăugată, ci şi de valoare adăugată superioară calitativ. Concret, se cuvine să fie sprijiniţi mai cu seamă întreprinzătorii autohtoni care răspund, în mod adecvat, adevăratelor cerinţe ale pieţei, prin acoperirea cererii cu o ofertă competitivă sub raportul calitate/preţ.
Incontestabil, în absenţa unor explicaţii oficiale privind instituirea fiecărui stimulent (abuzul de măsuri sub semnul adjectivului „prima” sau „primul” reprezintă un exemplu predominant negativ, inclusiv prin irosirea unor importante resurse), se lasă descoperit „câmpul de luptă” cu ultraliberalii de toate culorile (citeşte: interesele). În aceiaşi termeni, se cer abordate şi teme mai sensibile, precum nemunca, munca la negru, evaziunea fiscală, tendinţele monopoliste, întrucât orice măsură care stimulează astfel de abateri de la legile pieţei, dar şi ale eticii afacerilor, este extrem de păguboasă. Când la mijloc se află banul public, se justifică întru totul maximum de exigenţă. Numai că, în anumite cazuri, mai ales când este vizat capitalul străin, ajutoarele de stat „pe sprânceană” se acceptă într-o mare veselie, pe când, bunăoară, încurajarea start-up-urilor autohtone, cu perspective reale de a contribui la satisfacerea cerinţelor pieţei, devine un fel de blasfemie.
Subtexte şi pretexte
Când realităţile contrazic drastic „teoria”, ultraliberalii, mai ales libertarienii, dau vina, evident, pe… realităţi. Prorocirile sumbre privind consecinţele unor politici economico-sociale bazate pe stimulente dezirabile s-au dovedit, de regulă, eşecuri garantate. Nu numai experienţa României, ci şi a majorităţii ţărilor din jurul nostru, atestă că renunţarea la unele „reţete” ale Comisiei Europene şi ale Fondului Monetar Internaţional a avut ca efect o accelerare a creşterii şi chiar a dezvoltării economice. Sigur, nu trebuie „să ne întindem mai mult decât ne ţine plapuma”. Dar PIB-ul potenţial – care este luat, cu temei, ca reper pentru evaluarea gradului de „sănătate” a creşterii economice – nu reprezintă un indicator static, ci cunoaşte o anumită dinamică (fie sporeşte, fie se comprimă), iar tot ceea ce ajută la crearea de resurse suplimentare, inclusiv prin stimulente economice, este de dorit a se promova cu precădere.
O discuţie utilă pe această temă include obligatoriu şi analiza severă a cauzelor care determină, în continuare, un grad inacceptabil de accesare a fondurilor europene. Desigur, în acest caz şi în multe altele, contează enorm valabilitatea politicilor de alocare şi de gestionare a resurselor. Ceea ce nu înseamnă însă nici pe departe renunţarea la stimulente, ci impune o selecţie riguroasă, cu motivaţie economică şi, deopotrivă, socială a deciziilor. Ne întoarcem, astfel, la nevoia de explicaţii utile şi la abandonarea justificărilor păguboase. Este adevărat, în ultimă instanţă, cea mai eficientă combatere a concepţiilor ultraliberale o oferă rezultatele pozitive ale stimulentelor, dar fără explicarea necesităţii acestora, până şi succesele reale pot fi receptate drept eşecuri. Şi viceversa.