CULTURA CINEMA
Alb, negru și nuanțe de horror
Cosmin Popa
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
Get Out/Fugi! (2017), regia și scenariul: Jordan Peele; director imagine: Toby Oliver; actori: Daniel Kaluuya, Allison Williams, Bradley Withford, Caleb Landry Jones, Catherine Keener, Betty Gabriel
Într-o eră a post-adevărului, e linșat (metaforic, desigur) cel ce vorbește despre adevăr. Ori adulat (tot metaforic). Deseori, societatea americană se afirmă a fi una post-rasială de la începuturile administrației Obama și până în prezent, dar, odată cu schimbarea prezidențială, astfel de afirmații devin volatile. „Get Out” („Fugi!”) e consecința unei paranoia națională îndreptată ori spre adevăr, ori spre rasă, ce depășește rezistența individului, dar care ascunde adevăratele instincte de supraviețuire. Regizorul Jordan Peele realizează, cu adevărat, primul film al erei Trump. Și o face cu subtilitate.
Chris (Daniel Kaluuya), un fotograf afro-american, acceptă cu anxietate invitația pentru un weekend acasă la părinții iubitei sale caucaziene Rose (Allison Williams), în ciuda avertismentelor primite din partea prietenului său. Părinții acesteia, un neurochirurg (Bradley Withford) care își deconspiră dorința de „a vota și a treia oară pentru Obama” și o doctoriță psihoterapeut (Catherine Keener) care vindecă viciile prin ședințe de hipnoză, sunt prietenoși într-un mod forțat și doar până la un punct. Atmosfera încărcată de momente incomode atinge paroxismul prin apariția inoportună a fratelui (Caleb Landry Jones) ce-și încearcă strânsoarea violentă la gâtul protagonistului. Ceva e putred pe moșia familiei Armitage. Petrecerea fals-întâmplătoare e anostă, invitații sunt snobi și băgăreți, iar singurul bărbat de culoare urlă cu spume la gură către Chris: „Fugi! Fugi!”. Împreună cu uvertura filmului se construiește o premisă terifiantă: familia Armitage răpește, sechestrează și „reprogramează” afro-americani pentru beneficiul propriu.
Filmul este, fără îndoială, despre sclavia modernă, fie ea sexuală ori chiar a posedării (din registrul horror al termenului). Sub straturile unui cinema aparent comercial se ascund teme grele, profunde și care nu sunt duse în derizoriu. Deși folosit ca sursă de inspirație, genul blaxploitation este depășit. Opresiunea albului asupra negrului transgresează nivelurile exterioare de reprezentare. Împilarea devine metafizică. În urma licitației mute, curatorul de artă orb îl cumpără pe fotograful talentat. Chiar dacă sună clopoțelul clișeului, și Chris e declarat achiziționat pentru ochii săi, așa încât aici nu se produce un transplant de organe, ci unul de conștiință – curatorul va continua în corpul lui Chris și va prelua în cele din urmă controlul. Acest transfer devine unul înspăimântător. Libertatea, în societăți opresive, rezidă în libertatea gândirii, dar, dacă și aceasta este extirpată, dominația va fi totală. Să fie filmul oare un avertisment? O amenințare?
Jordan Peele lucrează meticulos. Își construiește scenele din detalii, și nu din evenimente. Există o senzație de stagnare, dar subtilitățile se suprapun cumulativ până în momentul exploziei. Căprioara lovită cu mașina se dovedește a fi premonitorie – în camera unde e ținut prizonier se găsește un cap de cerb cu aceeași privire moartă. Chris devine un trofeu ce evadează prin bumbacul rupt din fotoliu – emblemă a sclaviei. Deși în opera fotografică alb-negru a lui Chris există o oarecare simbioză între non-culori, realitatea demonstrează contrariul – rasismul trăiește în monotonia momentelor cotidiene. Vedem asta în încercările semieșuate, penibile și încordate ale albilor de a practica o corectitudine politică care e, de fapt, la fel de ofensatoare. Povestea înfrângerii bătrânului Armitage în fața lui Jesse Owens pentru calificările la Olimpiada din 1936, unde negrul ajunge să învingă rasa ariană nazistă chiar în fața lui Hitler, se finalizează cu frustrarea neconsumată a familiei Armitage. Totuși, cea mai halucinantă dintre scene e cea în care servitoarea (Betty Gabriel) îi cere iertare lui Chris, apoi izbucnește în plâns, apoi în râs și-și continuă discursul despre familia ei protectoare. Această suprimare emoțională e adevărata natură a victimei.
Pe lângă o temă a vieții veșnice (rezervată doar albilor) prin surogate înrobite, Jordan Peele problematizează cinemaul, dar mai ales televiziunea. Mediile devin aici vehicule ideologice. „The sunken place” e starea de transă hipnotică indusă de mama lui Rose asupra lui Chris. Acesta e paralizat în realitatea fizică și plutește în subconștientul său (un ocean întunecat) de unde privește exteriorul ca printr-un ecran TV ori de cinema. Importanța unei asemenea imagini, după Jean-Louis Baudry, e atribuirea unei paralizii temporare spectatorului pentru a-i induce un simulacru al realității. Imobilitatea e punctată și prin blocajul tânărului Chris în fața televizorului în momentul morții mamei sale. Pericolul se învârte în jurul unei potențiale false-realități indusă de către „cineva” ce-și dorește controlul, puterea. O altă amintire a reușitelor propagandistice prin intermediul cinemaului și televiziunii.
Și chiar dacă Jordan Peele ar face doar o aluzie la un monopol mass-media deținut de albi – un control al imaginii afro-americanului transmisă public, ideea se strecoară printre rânduri și reușește să trateze cu subtilitate teme de actualitate sub egida unui gen mix, thriller-horror.
„Get Out!” e un debut cu răsunet (chiar și în ciuda unor rateuri în finalul filmului) care își merită locul alături de „Moonlight” (Berry Jenkins, 2016) ca fiind unul dintre filmele cele mai importante ale cinemaului realizat de afro-americani în ultimii ani.