CULTURA LITERARĂ
GRUPAJ PHSS, IAȘI, 2017
Participă: Andreea Mironescu, Ștefan Baghiu, Cosmin Borza, Emanuel Modoc
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
Revoluții, contrarevoluții și interdisciplinaritate
Andreea Mironescu
Dacă în spațiul american și vest-european interdisciplinaritatea devine un metalimbaj în anii ʼ90 ai secolului trecut, de când datează majoritatea referințelor bibliografice de autoritate, în România – cu excepția contribuțiilor notabile ale lui Solomon Marcus, Basarab Nicolescu și Michael Finkenthal (ultimii doi, în traducere) – atât dimensiunea teoretică a acestui termen-umbrelă, cât și „practica” lui în disciplinele umaniste, în special în studiile literare, rămân în bună parte suspendate într-un inefabil conceptual, dublat, firesc, de o șovăială aplicativă. Și totuși, chiar dacă reală, antiteza invocată anterior trebuie nuanțată: așa cum demonstrează „World Humanities Report 2015”, elaborat de trei cercetători independenți (Poul Holm, Arne Jarrick, Dominic Scott) pe baza chestionarelor aplicate unui eșantion de cercetători umaniști din diverse zone ale globului, imperativul interdisciplinarității, în defavoarea monodisciplinarității, ridică probleme și în statele cu o tradiție în această direcție. Din acest motiv, dar și pentru că interdisciplinaritatea este un cuvânt omniprezent în directivele de finanțare și evaluare a produselor academice, fie acestea articole științifice sau proiecte de cercetare complexă, termenul și practica lui cer o problematizare atentă.
Este exact ceea ce își propune conferința „Perspectives in Humanities and Social Sciences: Hinting at Interdisciplinarity” [„Perspective în ştiinţele umaniste şi sociale: ţintind către interdisciplinaritate”] (PHSS), organizată anual (din 2014) la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, într-o manieră deloc rigidă, aprioric interdisciplinară, încurajând comunicarea între tineri cercetători și specialiști din „umanioare” fără a le impune abdicarea de la pozițiile, presupozițiile și chiar prejudecățile propriilor discipline. Inițiată de un grup de cinci cercetători din cadrul Departamentului de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al universității antemenționate (Anca-Diana Bibiri, Camelia Grădinaru, Emanuel Grosu, Roxana Patraș și subsemnata), cea de-a patra ediție a manifestării a avut loc între 26 și 27 mai 2017, sub genericul „Revoluțiile – o arheologie a schimbării”. Ca și temele edițiilor de până acum – (post)disciplinaritate, multidisciplinaritate, interdisciplinaritate (2014); textualitatea în științele umaniste (2015); migrația ca fenomen social și proces cultural (2016) – topicul din acest an a urmărit să lanseze în dezbatere un concept informat de teorii și paradigme diverse, chiar contradictorii, facilitând transferul de metodologii între diferite discipline socio-umane.
Concret, lucrările conferinței PHSS s-au desfășurat în paneluri mixte, urmând patru direcții majore: 1) revoluțiile istorice, utopiile și distopiile revoluționare, retorica reformistă; 2) criza de leadership, revoluția și sistemele globale; 3) revoluțiile și mass-media; mitul revoluției digitale; 4) memoria revoluțiilor; nostalgia „Revoluției” în literatură, arte și mass-media. Prima conferință plenară, susținută de prof. Adrian Niculescu: „Omagiu Revoluției Democratice Ruse din Februarie 1917 și Revoluției Române din Decembrie 1989: două dintre cele mai falsificate evenimente din istorie”, a fost completată izbutit de analiza comparată a documentelor-manifest ale autointitulatelor „revoluții” pașoptistă, legionară, socialistă, anticomunistă (Mihai Răzvan Ungureanu), ca și de analiza literară sau culturală a unor (pseudo)revoluții (Roxana Patraș și Antonio Patraș despre „revoluția de la Ploiești” în literatură; Teodor Nicoară despre tropii violenței; Constantina Raveca Buleu despre metafora paricidului; Constantin Sălăvăstru despre principiul suveranității; Ștefan Baghiu despre Revoluția din Octombrie ca unificator literar; Maricica Munteanu despre literatura „contrarevoluționară” de la „Viața românească”; Emanuel Modoc despre avangarde). A doua prelegere în plen, susținută de pr. prof. Wilhelm Dancă – o pledoarie pasionată despre relația dintre revoluțiile istorice și miracole – a rezonat cu intervențiile lui Anton Adămuț (despre revoluții, spiritul civic și spiritul religios), pr. Constantin Necula (despre „adevărul revelat”, de la evangheliștii creștini până la Facebook) sau Emanuel Grosu (despre sfințenie ca mod de viață revoluționar). Tot aici trebuie menționate provocatoarele comunicări care au analizat implicațiile politice ale doctrinei islamice, susținute de Christian Tămaș și Stefano Scarcella.
O perspectivă interdisciplinară umanistă, în siajul școlii austriece de economie, a adoptat prof. Vasile Ișan la cea de-a treia prelegere în plen, urmărind diacronic factorii determinanți ai „miracolului economic” european. În aceeași linie, Ștefan Huber și Aurelian Petruș Plopeanu au explicat relația dintre dezvoltarea economică și factorul religios în statele postcomuniste din Estul Europei.
Un eveniment inedit al conferinței a fost workshop-ul susținut de Diana Lefter și Cornel Fătulescu, ambii personaje notabile ale domeniului IT, care și-au propus să dezbată posibilitatea extinderii conceptului de agile management din industria IT în științele sociale. Consistentele secțiuni de filozofie a mediilor, moderate de Camelia Grădinaru, au reunit comunicări privind implicațiile sociale, etice, psihologice ale revoluției digitale și a practicilor discursive intersemiotice. În sfârșit, o serie de intervenții au avut în vedere „revoluția corpului” (Emanuela Ilie, Nina Corcinschi), problemele reprezentării în trauma literature (Cosmin Borza despre „realismul traumatic” în romanele dedicate răscoalei din 1907) sau analiza socio-lingvistică a mărturiilor orale privind revoluția din 1989 (Anca-Diana Bibiri și Mihaela Mocanu).
Cum manifestarea a reunit aproximativ o sută de cercetători la început de carieră și specialiști în diferite domenii ale spectrului umanist, afiliați unor universități și centre de cercetare din România, Republica Moldova, Turcia, Polonia sau Italia, această succintă trecere în revistă a principalelor axe de lucru rămâne, fatalmente, una incompletă și limitată. În ciuda acestei limitări a perspectivei, resimțite, cu siguranță, de fiecare participant, spiritul emulativ al conferinței – la care au contribuit, de-a lungul celor patru ediții, nume prestigioase din sfera „umanioarelor”, precum Mircea Martin, Al. Zub, Adrian Tudurachi, Ștefan Afloroaei, Andrei Terian, Mircea Vasilescu, Codrin Liviu Cuțitaru – rezidă tocmai în disponibilitatea congresiștilor de a problematiza, mergând chiar până la a le submina, fundamentele propriilor discipline.
Revoluţia bolşevică: unificator ideologic în romanul realismului socialist
Ştefan Baghiu
Termenul de „revoluţie” e poate cel mai important în structura socialismului. Cultural, el a acaparat în perioadele comunismului românesc, prin intermediul realismului socialist, şi a integrat, după model sovietic, mai toate evenimentele care dădeau seama de o insurgenţă a modernităţii.
De la Revoluţia Franceză din 1798 la Revoluţia Română de la 1848 şi Răscoala de la 1907 şi până la Revoluţia din Octombrie şi Revoluţia (exact aşa apare în presa anilor ’40-’50) din 1944 din România, toate evenimentele care conţin o răsturnare a unor proiectate ordini imperialiste, monarhiste, burgheze sau capitaliste devin subiecte centrale ale dezbaterilor din presă şi ale literaturii în sine. Nu doar pentru că reprezintă etape dialectice ale dezvoltării societăţilor (Katerina Clark numeşte aceste evenimente „leaps forward” [„salturi înainte”], conform viziunilor ideologice ale Uniunii Sovietice), ci pentru că permit configurarea unei istorii mari a însuşi regimului dialectic. Două ţinte ale comunismului sovietic mi se par definitorii pentru stabilirea profilului realismului socialist: prima, sugerarea diversităţii şi a ubicuităţii geografice a ideologiei; a doua, sugerarea consecvenţei şi insistenţei diacronice a dialecticii. Până la etapa finală comunistă, trebuie cucerite, aşadar, atât întregul glob, cât şi întreaga istorie. Tematic, la fel cum au observat comentatori ai romanului realist socialist, există câteva pattern-uri ale romanului în perioada postbelică în România. Împrumutate din spaţiul sovietic (Katerina Clark face chiar o schemă care cuprinde cinci mari clase de romane sovietice), romanele româneşti se supun aproape fără rest modelului propus de Alex Goldiş: realismul socialist (prin critica „de direcţie”, dar şi prin literatura programatică) viza etalarea unei diversităţi tematice nemărginite (pentru a simula acoperirea realităţii în totalitatea ei) organizate în jurul unul monism ideologic total (la fel, se urmărea simularea preexistenţei ideologiei înaintea însăşi realităţii). Diversitatea tematică este dublată, am încercat să demonstrez într-un articol anterior prin analiza cantitativă (vezi articolul „Traducerea romanului în România realismului socialist. De la centrul ideologic la marginile geografice”, în Vatra, nr.3-4, 2016), de diversitatea geografică. Nu doar că romanul realismului socialist trebuie să acopere toate subiectele şi zonele planetei, ci trebuie să echilibreze capitalul cultural al diferitelor state prin programe de traducere şi şcoli de creaţie, atât în zonele de influenţă, cât şi în statele occidentale, prin mişcările internaţionalei.
Problema internaţionalizării literaturii însă poate veni, conform observaţiilor unui Mads Rosendahl Thomsen, din faptul că aceste recuperări exotice lucrează mai mult cu un principiu de „înregistrare antropologică” decât cu unul de „selecţie critică”. De aici – foarte probabil – şi eşecul întregii literaturi realist socialiste de a crea o veritabilă emulaţie tipologică.
Monismul ideologic a fost însă foarte puţin explicat. Clişeul care persistă despre schematismul ideologic al realismului socialist poate fi chestionat fie şi de structura instabilă, corijată „din mers” a realismului socialist. Monismul ideologic există, pentru Alex Goldiş, mai mult ca un element centralizator decât ca un element uniformizator. Şi, cu adevărat, studierea romanelor despre Revoluţia din 1917 din Uniunea Sovietică vorbeşte despre astfel de transformări în interiorul aceluiaşi centralizator.
În spaţiul rusesc romanele despre Revoluţie din anii ’20 aveau şi misiunea clară de a discredita unele scrieri deja cunoscute în Uniune. Autori ca Boris Pilniak (majoritatea romanelor acestuia sunt despre Revoluţie şi urmările ei, vezi „The Naked Year” [„Anul gol”, 1969], apărut în Uniunea Sovietică în 1922 şi în engleză în 1928), care se arătaseră critici la adresa industrializării şi tehnologizării şi care, prin această atitudine aruncaseră Revoluţia în derizoriu din punctul de vedere al opticii staliniste (de altfel, autorul va fi arestat în 1937 şi închis sub acuzaţia de troţkism), nu vor face parte din canonul romanului realist socialist importat în spaţiul românesc. Dar romanul era cunoscut în spaţiul românesc încă din 1925-1930 (perioadă în care se publică un număr considerabil de articole de prezentare chiar şi în lipsa traducerii) şi, cu toate acestea, va fi tradus în România abia în 1969. Ceea ce înseamnă că exista chiar la nivelul fiecărui autor sovietic un statut deja cunoscut în reţeaua de distribuţie. Invers, ţările arondate Uniunii Sovietice deveneau conştiente de cerinţele centralizatorului reţelei literare (Moscova). Există o diferenţiere majoră între romanele despre Revoluţie care descriu „experienţa evenimentului” (scrise de Fedin – „O vară neobişnuită” este tradus în România după 1949 –, Isaac Babel – despre romanele căruia se scriu la noi încă din 1929 note în revistele literare, dar nu este tradus –, sau Leonid Leonov – care, la fel, este tradus la Bucureşti începând cu 1929 cu romanul „Hoţul” şi apoi după 1949 se creează o adevărată regulă de traducere a romanelor acestuia) şi cele care aderă la „mitul bolşevic” (propuse de autori din interiorul sistemului şi foarte apropiaţi de Partid, ca Serafimovici – romanul „Torentul de fier” este tradus în România în 1946 şi are una dintre cele mai extinse receptări din cadrul romanului sovietic –, Gorki sau Gladkov). Primele vor fi uitate sau ocultate chiar în Uniunea Sovietică după venirea la putere a lui Stalin şi odată cu instaurarea realismului socialist în regim oficial în anii ’30, iar celelalte, dimpotrivă, vor deveni parte a canonului realismului socialist, obligând sateliţii şi statele membre ale Uniunii Sovietice să îi traducă fără ezitări.
Cel mai bun exemplu pentru această separaţie este romanul „Ciment”, al lui Gladkov. Povestea romanului, redată pe larg de Katerina Clark în „The Soviet Novel. History as Ritual” („Romanul sovietic. Istoria ca ritual”) vorbeşte despre transformarea stilului autorului în raport cu noile cerinţe ale criticii, dar, mai important, şi despre interpretarea Revoluţiei. Dacă în anii ’20 rolul Revoluţiei era văzut în romanele sovietice ca unul de lichidare a monarhismului, în anii ’30 această interpretare putea fi citită ca evazionistă, căci, de la oficializarea realismului socialist, adevăratul rol al evenimentelor din 1917 va trebui să fie acela emancipator, nu doar unul de atac la adresa „asupritorilor”.
Ororile lui 1907
Cosmin Borza
Utilizată până la abuz în textele propagandistice de după cel de-al Doilea Război Mondial, Răscoala din 1907 devine aproape un subiect tabu în postcomunism. Nu doar că – la fel ca greva de la Grivița din 1933 – a dispărut cu totul din manualele alternative de istorie, dar inclusiv studiile ce îi sunt dedicate pot fi numărate pe degetele de la o mână. După 1989, „Les Belles Époques” pre-/anticomuniste nu pot fie atinse nici măcar cu o notă demitizantă, nicidecum cu topoare, furci, coase, foamete, exploatare, epidemii de pelagră, gloanțe, tunuri ș.a. Cu atât mai puțin 1907 îi inspiră pe scriitorii contemporani. Iar în ceea ce privește receptarea literaturii Răscoalei, interesul criticilor și al istoricilor literari nu a atins niciodată măcar un nivel decent. În timp ce mai ales în anii ʼ50-ʼ70, istoricii, politologii, sociologii (nu doar români, ci și occidentali) s-au întrecut în a panorama evenimentele „revoluționare” din Moldova și Muntenia, sintezele exegeților literari au rămas ocazionale, omagiind cifre rotunde de la 1907.
Și totuși, după cum informează „Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989” (2004), prozele de mari și foarte mari dimensiuni care abordează Răscoala din 1907, ca nucleu epic principal sau măcar ca plan narativ major, compun un corpus consistent: N. Rădulescu-Niger, „Orfanii neamului” – 1913, V. Demetrius, „Domnul deputat…” – 1921, Sylvius Rolando [Victor Papilian], „Ne leagă pământul…” – 1926, Liviu Rebreanu, „Răscoala” – 1932, N.D. Cocea, „Fecior de slugă” – 1933, N. Pora, „Măscărici” – 1933, Florea Căruntu, „Crucile albe” – 1936, Cezar Petrescu, „1907” (I: „Mane, Techel, Fares”, II: „Noi vrem pământ!”, III: „Pământ, mormânt…”) – 1937-1943, Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului” – 1942, Zaharia Stancu, „Desculț” – 1948, Petru Dumitriu, „Bijuterii de familie” – 1949, V. Em. Galan, „Zorii robilor” – 1950, Mihail Drumeș, „Se revarsă apele” – 1961, Ilie P. Gheorghiu, „Erupții din adâncuri” – 1974, Ștefan J. Fay, „La cina din nouă sute șapte” – 1977, Ion Marin Iovescu, „Marea vâlvătaie” – 1977, Marin Ioniță, „Un șlep în derivă” – 1978, Alecu Ivan Ghilia, „Dragostea câinelui de pază” – 1978.
Dincolo de imposibilitatea de a fi definite prin apelul strict la formulele clasicizate ale realismului obiectiv, critic sau socialist, de vreme ce nu au cum să eludeze atât impasurile, cât și provocările pe care le ridică reprezentarea unei traume naționale (85-87% din cele aproximativ șase milioane de locuitori ai Regatului României trăiau la sat) – idee care, firește, presupune o demonstrație mai amplă și mai detaliată –, romanele despre Răscoala din 1907 constituie un veritabil caz pentru istoria literară românească și prin gama (în bună măsură inedită) de ipostazieri ale ororii. În mai toate aceste cărți, indiferent dacă apar înainte sau după cel de-al Doilea Război Mondial, oroarea e „nețărmurită”, caracterizând și frescele sociale premergătoare revoltei, și desfășurarea propriu-zisă a răscoalei, și represiunea armată. Din acest punct de vedere, excepție făcând cel de-al doilea moment (fiindcă, în scrierile din anii realismului socialist, față de cruzimea țăranilor se păstrează de multe ori o regulamentară ideologic distanță pudibondă), destule episoade din romanele interbelice ar putea trece fără vreo modificare în cele postbelice.
Memorabilul episod al culegerii strugurilor cu botnițele la gură, bătăile aplicate de logofeți țărăncilor care se opresc din muncă pentru a-și alăpta nou-născuții ținuți în arșiță, bucuria copiilor când pot gusta din pâine la înmormântarea câte unui frate din „Desculț”, portretul bătrânei care a uitat ce e foamea din „La cina din nouă sute șapte” ori imaginea satului Robi conturată de V. Em. Galan sunt concurate de secvențele cutremurătoare atât din „Crucile albe”, unde logofătul biciuiește un sugar și îi ucide mama târând-o de șaua calului, iar un tânăr, după ce batoza îi amputează un braț, cântă agonic împotriva ciocoilor, cât și din „Ne leagă pământul…” ori din „1907”, care insistă naturalist pe molimele lumii satului.
Apoi, desfășurarea revoltei țărănești prilejuiește o variație neașteptat de mare/inventivă a grozăviilor. Răscoala seamănă, în „Domnul deputat…”, cu un ospăț pantagruelic al flămânzilor care hăcuiesc de-a valma animalele boierilor, iar în „Ne leagă pământul…” cu un extaz sexual și bahic prin care „omul dispăru cu totul și animalul gol, animalul hâd, ieși la iveală, tigru scăpat din cușcă, care își potolește trebuința de libertate prinzând cu dinții și cu labele gratiile ferecate ale civilizației”. Tot astfel, secvențele din „Răscoala” care îi șocau pe elevii de odinioară (violul și uciderea Nadinei, asaltul cu bâtele asupra lui Miron Iuga) pălesc în raport cu ceea ce N.D. Cocea numește parodic „Juna Rodică” purtând „pe umerii ei albi-rotungiori, în loc de cofiță, bidoane cu păcură”: în ultimul volum al trilogiei lui Cezar Petrescu, o țărancă îmbrăcată în rochia de mireasă a boieroaicei devastează conacul și e gata să sugrume nou-născutul fostei stăpâne, soția unuia dintre cei mai cinici proprietari de pământuri e obligată să cânte la pian, apoi i se retează brațele; în „Bijuterii de familie”, arendașii sunt decapitați; în „Zorii robilor”, boierul e obligat să înghită pământ până se sufocă; în „Se revarsă apele”, logofătul e secționat cu un fierăstrău.
Dar intensitatea maximă a ororii e de regăsit în faza represiunii. Aici, pentru a marca teroarea, până și „obiectivul” Rebreanu înscenează secvențe cvasisuprarealiste: măcelul țăranilor pare o binecuvântare în raport cu anchetele ce-i urmează – Trifon Guju este biciuit chiar peste rănile încă supurânde produse de gloanțele din pușca bătrânului Iuga și abia apoi executat. La Sylvius Rolando, unul dintre sergenți este pus să-și împuște tatăl, cap al răscoalei, iar la Florea Căruntu, locotenentul, frate al preotului din sat, se sinucide imediat după ce dă ordinul de atac; la N.D. Cocea, înainte de a fi uciși, unii săteni primesc pedeapsa de a-și săpa singuri gropile și de a-și ciopli propriile cruci, iar alții sunt legați între caii călărașilor până nu mai rămân din ei decât „buturi informe” și „trunchiuri bizare”; în „Desculț”, sătenilor arestați le putrezesc rănile; la V. Demetrius, N. Pora, Ștefan J. Fay, tunurile fac din sate o „scăldătoare de sânge” (cum se intitulează partea a patra din volumul lui Mihail Drumeș).
Oricât tezism am putea identifica într-un roman sau altul, oricât efort de supunere față de o convenție influentă/consacrată ar putea fi decelat, obsesia pentru reprezentarea ororii constituie unul dintre argumentele care confirmă că romanele despre Răscoala din 1907 dezvoltă mai degrabă un „realism traumatic” (concept impus în studiile post-Holocaust) decât ceea ce critica autohtonă numește realism obiectiv, critic ori socialist.
Trei fețe ale avangardei. O sinteză a lecturilor critice aplicate fenomenului avangardist
Emanuel Modoc
Dacă majoritatea discuțiilor din Occident privitoare la avangarda istorică au fost dihotomice (ruptură versus continuitate, revoluție versus reacțiune etc.), demersuri favorabile unei instituționalizări rapide a acestui fenomen artistic, câmpul literar românesc a cunoscut o recuperare târzie, dublată de o rezistență conceptuală și terminologică minimă. Două sunt cele mai cunoscute clișee legate de avangarda autohtonă, ambele vehiculate, nu fără temei, de altfel, în studiile literare românești.
Unul dintre ele este cel al sincronizării perfecte cu mișcările din Occident (împlinind, astfel, idealul sincronist al lui Lovinescu). Receptarea interbelică a avangardei, privită retrospectiv, a devenit un studiu de caz standard pentru analiza fenomenelor literare marginale din spațiul românesc. Receptarea avangardei românești în perioada în care aceasta s-a manifestat se rezumă doar la recunoașterea curentului ca mișcare literară excentrică, ce manifesta o curiozitate efemeră. Acest fapt istorico-literar vine la pachet cu cel de-al doilea clișeu, cel al marginalității fenomenului avangardist în perioada în care acesta se desfășura. Din acest unghi, discursul critic a luat câteva forme simptomatice: de la studiul lui Ion Bogdan Lefter din „Recapitularea modernității…”, intitulat sugestiv „Șansa (ratată) de a avea o avangardă”, în care autorul analizează retrospectiv (și în nuanțe polemice) inaderența criticii interbelice față de avangarda românească, la volumul, de referință, al lui Paul Cernat, apărut în 2007, în care periferismul avangardei se leagă de o serie de complexe intrinsece, care țin de un anume determinism istoric și socio-politic al întregii culturi românești (pornind de la teza lui Mircea Martin), și până la modificări sintetice de poziție față de fenomen, care caută să pună întregul parcurs marginal al avangardei pe seama unui „accident” favorabil programului avangardist, toate perspectivele ce țin de poziția secundară a avangardei pornesc de la momentul prim al desfășurării acesteia și se opresc la momentul primei recuperări de la sfârșitul deceniului al șaptelea (precedate de studiile unui Ov. S. Crohmălniceanu, Matei Călinescu sau Adrian Marino), odată cu apariția primei antologii, coordonate de Sașa Pană, dublate de volumul de debut critic al lui Ion Pop.
Dacă „fețele” avangardei românești fluctuează în funcție de contextele, mutațiile și evoluțiile studiilor literare specifice perioadei în care aceasta a fost reactualizată, e pentru că discursul exegetic postbelic a fost incapabil să se raporteze strict la fenomen, necesitând fie raportarea la o paradigmă supra-ordonatoare (modernismul poetic), fie la o lectură selectivă, în scopuri autolegitimatoare. Sigur că ipoteza conform căreia „fețele” avangardei se schimbă în funcție de mutațiile de perspectivă dominante ale unei epoci sau a alteia poate fi considerat un fapt de domeniul simplei evidențe, însă ceea ce încerc să subliniez aici ține de felul în care discursul critic reșapează imaginea avangardei în funcție de o paradigmă dominantă care să o plaseze fie în subsidiar, fie să o folosească doar prin puterea exemplului.
Pentru a ilustra efectele studiilor aplicate avangardei istorice, voi porni de la propunerea lui Andrei Terian (din studiul „Natural, artificial, livresc. Către o istorie a lecturii critice”, din volumul „Critica de export”, 2013), prin care acesta, pe urmele lui Bourdieu (metafora „câmpului”), propune o axă valorică determinată de unul dintre „subcâmpurile” sistemului literar: natural – artificial – livresc, pentru a arăta felul în care studiul avangardei provoacă o ranversare totală a acestei axe de valorizare. Ca să probez ipoteza, voi aplica această axă „răsturnată” în trei dintre cele mai importante ocurențe critice din istoriografia literară românească aplecată asupra avangardei istorice: volumul de debut al lui Ion Pop din 1969 („Avangardismul poetic românesc”), studiul introductiv al lui Marin Mincu din antologia coordonată de către acesta („Avangarda literară românească”, 1983) și volumul lui Paul Cernat („Avangarda românească și complexul periferiei”, 2007).
Mai exact, parcursul studiilor literare dedicate avangardei istorice ia o cu totul altă traiectorie: artificial – prin lectura estetizantă a lui Ion Pop, tributară autonomismului estetic abia instaurat la sfârșitul anilor ’60 –, livresc – prin lectura optzecistă (și, nu în ultimul rând, textualistă) a lui Marin Mincu, care urmează o strategie (auto)legitimatoare prin translatarea avangardei literare în paradigma experimentalistă, și, nu în ultimul rând, natural – prin lectura în cheie ideologică (și eliberată de orice stricturi represive) a lui Paul Cernat, care dublează și primul fenomen de naturalizare plenară a poeticilor și atitudinilor avangardiste (prin douămiism).
Deși axa propusă de Andrei Terian rămâne funcțională în majoritatea cazurilor din câmpul literar românesc, ranversarea acesteia via avangarda literară autohtonă constituie o probă elocventă de polarizare a lecturii critice a avangardei istorice, care demonstrează, încă o dată, potențialul de interpretare cvasiinepuizabil al acestui fenomen literar. De la Close Reading-ul șaizecist al unei „avangarde cuminți” la lectura textualistă (și cu destule bruiaje protocroniste) a unei avangarde constructive, căci experimentale, și la cea ideologică există însă zone întregi de tranziție care ar trebui revizitate. În plus, nu doar exemplele concrete, cât analiza paradigmelor critice în care exegeții menționați se înscriu necesită o analiză detaliată pentru a putea reda simptomatologia lecturilor critice pe care am încercat s-o schematizez anterior. Axa pe care am propus-o, succint, o consider necesară nu doar pentru felul în care avangarda românească a fost percepută de-a lungul timpului, ci și pentru posibilitățile și deschiderile pe care le oferă studiul acesteia în viitor.
Notă: Trei dintre aceste articole sunt bazate pe unele idei din comunicările prezentate la conferința PHSS, Iași, 26-27 mai 2017.