CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

În construcţie

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf

 

De la meşterul Manole încoace – „Dar orice lucra/ Noaptea se surpa”–, românii au o problemă cu construcţiile. Stau mărturie nu doar proiectele edilitare abandonate în diverse faze prin ţară, ci şi nenumăratele iniţiative din sport moarte în faşă sau blocate pe parcurs. Noua Sală Polivalentă a Capitalei, de pildă, promisă de un deceniu, a rămas o poveste. Patinoarul „Flamaropol”, închis de prin 2013 şi demolat cu totul anul trecut, s-a transformat în şantier, dar e prea devreme să ne imaginăm finalizarea. Se ctitoresc în schimb cluburi sportive cu mari ambiţii, precum CSA-Steaua la fotbal sau CSM Bucureşti la handbal, ultimul fiind un model de succes exploziv, după ce a sărit de pe locul 6 în Divizia A (în 2008, la debutul în competiţiile oficiale) direct la trofeul Ligii Campionilor EHF (în 2016) şi locul 3 în „Final Four”-ul continental, anul acesta. Un parcurs accelerat legat de investiţiile tot mai mari şi de importul masiv de „straniere”, de la antrenoarea daneză Mette Klit, adusă în 2014, până la ultimele venite, jucătoarele norvegience Amanda Kurtović și Marit Malm Frafjord și suedeza Nathalie Hagman, plus antrenoarea daneză Helle Thomsen. Avem de-a face, aşadar, cu o multinaţională strălucitoare, dar din păcate prea puţin reprezentativă pentru sportul românesc, dat fiind că, din cele 19 handbaliste care au evoluat în acest sezon la CSM, doar 9 au fost băştinaşe (iar una s-a şi retras între timp).

Cu totul altfel stau lucrurile în proiectul realizat de Gheorghe Hagi la Ovidiu (Constanţa). Fostul căpitan al naţionalei de fotbal din „Generaţia de aur” a ridicat în locurile natale un club preponderent românesc, cu doar doi străini rătăciţi în lotul de 31 de jucători (francezul Kévin Boli şi liberianul Alex Nimely), plus preparatorul fizic spaniol Roberto Berruero, singurul venetic din staff-ul tehnic. Cu acest efectiv, autohton şi juvenil, la opt ani de la înfiinţare şi după numai cinci ani pe prima scenă fotbalistică a ţării, FC Viitorul a câştigat titlul naţional în Liga 1, devansând milimetric – şi controversat, zic unii – principala urmăritoare, FCSB, care a acumulat tot atâtea puncte, dar a fost dezavantajată de rezultatul ultimelor două meciuri directe cu constănţenii. De aici şi intenţia bucureştenilor de a se plânge la Tribunalul Sportiv de la Lausanne (TAS), pe motiv că regulamentul autohton greşeşte neluând în calcul şi celelalte două partide disputate în campionatul sezonului regular, înainte de play-off, şi care le dădeau lor câştig de cauză.

Cum-necum, puştii lui Hagi au izbutit să ia titlul pe teren, decizia TAS neputând să umbrească, indiferent care va fi ea, această performanţă în spatele căreia se află ideea, priceperea şi banii celui supranumit „Regele”. Ambiţionat de contestările de care a avut parte pe banca tehnică a naţionalei (în 2001, la debutul ca antrenor) şi ulterior a Stelei (în 2007), Hagi a pus un pariu cu sine şi a construit de la zero o Academie de fotbal şi o echipă de tineri entuziaşti, pentru care a riscat mult, fiind cât pe ce să-şi vândă şi hotelul. Iar acum e răsplătit nu doar cu medalii, ci şi cu simpatia microbiştilor. Pentru că, dincolo de preferinţele lor de club, compatrioţii recunosc că Viitorul e o floare rară într-un campionat măcinat de insolvenţe, scandaluri şi procese, şi că pe talentele descoperite şi şlefuite de Hagi se bazează inclusiv loturile naţionale. „Aici sămânța e cea mai bună”, şi-a explicat fostul decar încăpăţânarea de a miza pe fotbalul românesc. „Dar nouă ne lipsește foarte mult organizarea. Nu știm ce vrem, nu construim succesul”, a adăugat pasionatul investitor-antrenor.

Şi ne întoarcem astfel la lipsa curajului sau interesului de a clădi temeinic. „Trăim într-o epocă în care deseori începem şi nu mai terminăm nimic”, remarca scriitorul Matei Vişniec, într-un interviu. Cartea sa „Negustorul de începuturi de roman” tocmai despre acest neajuns vorbeşte: „În lumea noastră modernă şi accelerată, uităm ceea ce se numeşte iniţiere şi uităm şi ceea ce se numeşte tenacitate, muncă, să duci până la capăt o construcţie”. Sportul românesc nu mai are decât în prea mică măsură răbdarea de a căuta şi ridica talente, în goana după rezultate rapide apelându-se la mercenari. Jocurile Olimpice ne lasă apoi un gust amar, cu bruma de medalii câştigate de veterani, iar turneele finale ale Mondialelor sau Europenelor le vedem doar la televizor. Scrima, una din puţinele redute ce rezistase politicii importurilor, a căzut şi ea recent, CSA Steaua Bucureşti cucerind titlul pe echipe la spadă feminin cu două componente împrumutate din Ucraina! Până şi la gimnastică se aud voci care insistă pentru naturalizarea unor străine, dacă noi nu mai avem suficiente sportive de valoare, iar de aducerea unor antrenori chinezi pentru pregătirea specifică la paralele se vorbeşte încă de pe vremea când la cârma lotului olimpic se afla redutabilul cuplu Octavian Bellu-Mariana Bitang. E firesc ca în epoca globalizării talentele să circule în căutarea celui mai potrivit loc pentru valorificarea potenţialului, dar la fel de firesc ar fi ca echipele noastre să investească în depistarea şi dezvoltarea viitorilor campioni autohtoni. Altfel, vom rămâne să visăm la succese româneşti cum visa, în romanul lui Umberto Eco, pestriţa redacţie a cotidianului „Mâine” la publicarea „Numărului zero”. Un ziar ce n-avea să apară niciodată.