CULTURA IDEILOR

Problema inegalității

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf

 

După ce Joseph E. Stieglitz și Paul Krugman au ținut capul de afiș propunând corecturi ale neoliberalismului, în avanscena gândirii economice au pășit Anthony Atkinson, Thomas Picketty și Reinhardt Marx. Fiecare atrage atenția asupra agravării inegalității în societățile avansate de astăzi. Alături de libertate, competitivitate, legitimare, demnitate umană, tema inegalității a revenit astfel în prim-plan.

Cunoscut printr-o scriere monumentală („Le capital au XXIe siecle” [„Capitalul secolului al XXI-lea”], Seuil, Paris, 2013) asupra relației dintre profiturile la capital, ratele creșterii economice și venituri, Thomas Piketty a probat statistic o teză demnă de reținut. Nu se confirmă anticiparea lui Karl Marx a măririi continue a discrepanțelor sociale ca urmare a acumulării bogăției în mâini tot mai puține, dar nu se confirmă nici anticiparea opusă, a lui Simon Kusnetz, a nivelării diferențelor de venituri ca urmare a progresului științifico-tehnic. Situația este mai complicată. Datele atestă, de pildă, că în Europa, în intervalul 1900-1960, s-a redus inegalitatea și că „istoria inegalității depinde de reprezentările actorilor economici, politici și sociali despre dreptate și nedreptate, ca și de raporturile de forță și deciziile ce rezultă de aici” (citez din ediția germană, realizată la C.H. Beck, München, 2016, p. 39-40). A doua concluzie este aceea că „în dinamica împărțirii bogăției sunt în acțiune mecanisme puternice, care duc fie în direcția convergenței, fie în cea a divergenței, și că nu există vreun proces natural și care să se desfășoare de la sine, prin care să se împiedice durabil tendințele destabilizatoare și inegalitare” (p. 40). Acționează pentru convergență și, deci, reducerea inegalității, răspândirea cunoștințelor, investiția crescândă în calificări și formare, ameliorarea tehnicilor de producție, dar și aceasta acționează nu ca proces natural, ci dependent de politici. Thomas Piketty previne însă că nici sporirea ponderii „capitalului uman” și nici convertirea „luptei de clasă” într-un „conflict al generațiilor”, ca urmare a creșterii duratei medii a vieții, nu scad automat inegalitatea.

Astăzi, în orice caz, suntem în situația în care inegalitatea sporește, iar decalajul dintre creșterea economică și creșterea dobânzilor la capital este sursa. Deținătorii de capital financiar își măresc de fapt distanța de ceilalți. Recent, Thomas Piketty („Chronicles. On our troubled times” [„Cronici. Despre timpurile noastre tulburi”], Viking, New York, 2016) a arătat, cu probe statistice, că, între 1998-2005, puterea de cumpărare a sporit cu 20% pentru 1% cei mai bogați cetățeni ai Franței, cu 40% pentru 0,01 dintre aceștia, și cu 4% pentru 90% din populație. „Toate datele confirmă că această tendință a continuat și chiar s-a accelerat între 2005 și 2008. Acesta este un fenomen nou și masiv, necunoscut în decadele anterioare: tendința este, ținând cont de mărime, desigur, aceeași cu cea observată în Statele Unite din 1980 încoace, care înseamnă transferul a 15% din venitul național spre acei 1% din populație care sunt cei mai bogați și stagnarea veniturilor pentru restul populației” (p. 26). Întrebarea este dacă acest „agregat profit-salarii” va putea continua. Cunoscutul economist francez atrage atenția cât de urgentă este în Uniunea Europeană, pentru a micșora inegalitățile, trecerea deciziilor în alt cadru instituțional decât cel în vigoare.

Cu o scriere impunătoare („Inequality. What can be done?” [„Inegalitatea. Ce se poate face?”], Harvard University Press, 2015), Anthony Atkinson a inventariat sursele inegalității, a dat o diagnoză a stării actuale și a propus remedii. El pleacă de la observația că problemele distribuției bogăției în societate ar trebui să revină în centrul interesului economiștilor. Aceasta mai cu seamă în situația în care, așa cum arată datele istorice, mai ales „din anii șaptezeci încoace, a revenit creșterea perceptibilă a inegalității de venituri” (citez din ediția germană realizată la Klett-Cotta, Stuttgart, 2016, p. 35), iar sărăcia nu numai că nu a putut fi redusă, dar chiar și în țările cele mai avansate a sporit (p. 36). Până și rapoartele Uniunii Europene a trebuit să arate că rata celor periclitați de sărăcie a crescut. În 2012, nu mai puțin de 124 milioane de persoane, cam fiecare al patrulea european, erau în sărăcie sau la granița sărăciei, cu aproape șapte milioane mai mult decât cu patru ani înainte.

„Inegalitatea de venituri” este însoțită, între timp, de continua deteriorare a „egalității de șanse”. Prin „egalitate de șanse” Anthony Atkinson are în vedere acea situație în care indivizii, putându-se folosi atât de „relații” (intervenții ale părinților, mediu familial favorizant, interacțiuni favorizante etc.), cât și de „prestații personale”, recurg doar la „prestații personale”. „Egalitatea de șanse este atinsă atunci când variabilele de primul fel – relațiile – nu joacă nici un rol” (p. 18). În societățile actuale, scrie prestigiosul economist britanic, greutatea „relațiilor” în viața oamenilor a crescut îngrijorător.

O astfel de concepere cuprinzătoare a „egalității de șanse” ne permite să privim în profunzimea societăților actuale, să observăm care este situația și să adoptăm remediile corespunzătoare. Anthony Atkinson propune o „abordare radicală a inegalității” (p. 33) după ce remarcă efectele ei negative pe scară mare. „Inegalitatea crescândă” nu este străină de „mulțimea de dificultăți din viața societăților actuale – lipsa coeziunii sociale, crescânda criminalitate, înrăutățirea sănătății populației, graviditatea la adolescente, adipozitate și un șir întreg de alte probleme sociale” (p. 20). Pe de altă parte, ea ține de o seamă de factori profilați: „globalizarea, tehnologia informației și a comunicațiilor, creșterea sectorului de servicii financiare, politica schimbată a salariilor, pierderea importanței sindicatelor, limitările politicii de redistribuire prin impozite și transferuri” (p. 110). În cea mai mare măsură, inegalitatea se datorează „schimbărilor în raporturile de putere”, iar reducerea ei nu va avea succes decât dacă „se mobilizează putere contrară” de decizie (p. 111).

Adevărul profund, argumentat de cei mai pătrunzători cercetători ai economiilor actuale, este acela că societățile moderne nu au cum să fie performante cu democrații amputate, cu inegalități și discrepanțe lăsate în voia sorții și fără integrare socială. Încărcate cu asemenea neajunsuri, aceste societăți se expun la riscul de a vedea renăscând un radicalism care vine pe cealaltă parte a străzii, în direcție opusă, cum remarca ilustrul cardinal german Reinhardt Marx („Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen” [„Capitalul. O pledoarie pentru om”], Knaur, München, 2010). Economia de piață poate funcționa optim într-o societate care reduce drastic inegalitățile. Se poate spune că „democrația liberală, statul de drept și economia de piață liberă se află într-un mod nou în fața pretențiilor eticii” (p. 295). Iar integrarea socială înseamnă, într-adevăr, a pune în față, în politicile care se adoptă, inclusiv în cele economice, calitatea de ființă umană și demnitatea fiecărui om, indiferent de profesia sa și de locul în ierarhii. În acest fel, economia recâștigă de fapt sensul genuin.