CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR

Revenirea la normalitate: în Bihor

Virgil Ştefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf

 

După ce sediul inițial al muzeului bihorean, deschis în 1921, ajunsese neîncăpător, în 1949 s-a luat decizia mutării acestuia în Palatul Baroc – o clădire proiectată de arhitectul Anton Frantz Hillebrandt și inaugurată în 1762 ca sediu al Episcopiei Romano-Catolice. Aici, în 1971, s-a deschis, sub noua sa denumire, Muzeul Țării Crișurilor, vechiul muzeu bihorean, cu secții de istorie, artă, etnografie, istorie naturală (și având și câteva case memoriale în subordine).

După prăbușirea regimului comunist, Episcopia Romano-Catolică a început să solicite să îi fie restituită clădirea. Acest lucru s-a întâmplat abia în 2004, fără ca muzeul să aibă însă unde să fie mutat. O soluție a fost găsită în primăvara lui 2005, când am avut plăcerea să fac parte dintr-o delegație formată din ministrul Culturii, Mona Muscă, ministrul Apărării Naționale, Theodor Atanasiu, și deputatul bihorean Cornel Popa; am vizitat clădirea fostei garnizoane, din strada Armatei Române, cazarmă părăsită, între timp, de militari. S-a decis, atunci, trecerea întregului imobil în administrarea Consiliului Județean Bihor, pentru a fi dat în folosința Muzeului. Cu tot sprijinul președintelui consiliului, Kiss Alexandru, și al majorității membrilor acestuia, lucrurile au demarat foarte greu. Operațiunile administrative s-au încheiat până la sfârșitul anului, când a început munca de proiectare a lucrărilor de amenajare a clădirii pentru a putea găzdui muzeul. Din păcate, în timpul mandatului succesorului lui Kiss, Radu Țîrle, investiția a fost stopată din dorința de a da fostei cazărmi alte destinații. Abia schimbarea produsă în 2012, când conducerea a fost preluată de Cornel Popa, a marcat momentul reluării lucrărilor, în ciuda unei opoziții, de neînțeles, din partea primarului Ilie Bolojan. În fine, după ultimele alegeri locale, cu un consiliu condus de Pásztor Sándor, cu sprijinul vicepreședintelui Ioan Mang, s-au încheiat lucrările de consolidare și restaurare a clădirii și s-a trecut la amenajarea primelor săli de expoziții temporare, precum și la pregătirea instalării expozițiilor permanente, a depozitelor și a întregii administrații a muzeului, urmând ca Palatul Baroc să fie, în sfârșit, eliberat. Acest eveniment s-a produs la 18 mai 2017, cu prilejul Zilei Internaționale a Muzeelor (care a avut, în acest an, o temă nepotrivită pentru momentul de sărbătoare de la Oradea: „Muzee controversate despre istorii controversate: Muzeele care spun lucruri care nu pot fi reproduse în cuvinte”). Față de această temă, dedicată muzeelor dictaturilor, genocidurilor și războaielor, lagărelor de concentrare și asasinatelor în masă, muzeul bihorean ne-a oferit câteva expoziții luminoase.

Mai întâi, a fost vernisată, în cea mai frumoasă sală a clădirii (fosta sală de festivități) o superbă expoziție de scoarțe basarabene din sec. XIX-XX, aflate în colecțiile Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală al Moldovei, expoziție curatoriată de Varvara Buzilă (președintele Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Republica Moldova). Apoi, au fost vizitate două expoziții de artă: una, cu lucrări din colecția personală a Irinei Predescu Rion, văduva graficianului și pictorului orădean Nistor Coita (decedat în urmă cu patru ani) și o alta, cu sculpturi mici, donate Muzeului de artistul Iosif Fekete (adevăratul autor al Monumentului Eroilor Aerului din București, unde câștigătorul concursului, Lydia Kotzebue, a avut o contribuție minoră). În fine, ultima expoziție vizitată a fost organizată de Muzeul Déri, din Debrețin, cu obiecte etnografice din comitatul Hajdú-Bihar.

Ar trebui să remarc, mai întâi, că la ceremonie și la vernisaje au participat, de la șefii cultelor din Bihor și cei mai importanți oameni de cultură din oraș, până la toate oficialitățile județene și municipale (cu excepția notabilă și tot de neînțeles, pentru mine, a primarului), alături de parlamentari și de un secretar de stat. Nu au contat orientările politice diverse (chiar adverse, uneori). Evenimentul a fost perceput drept unul important pentru toată lumea.

În al doilea rând, cred că a fost definitorie dintru început, poziționarea Muzeului Țării Crișurilor ca punte culturală între Est și Vest, prin invitarea, simbolică, a reprezentanților unor muzee din Moldova, Ungaria și Serbia. De altfel, primarul din Debrețin, prezent la deschidere, a anunțat intenția orașului (al doilea ca mărime din Ungaria), de a participa la cursa pentru viitoarea reprezentare a Ungariei la titlul de Capitală Culturală Europeană, în 2023, și de a avea alături, în caz de victorie, Oradea. Muzeul va deveni, sunt sigur, după ce va fi deschis integral, unul de importanță regională, nu doar pentru tot nord-estul României, ci și pentru zona de graniță din Ungaria, iar, prin semnificația colecțiilor, și pentru spații chiar mai îndepărtate. Sunt peste 600.000 de obiecte în inventarele Muzeului, și acestea sunt importante pentru un areal cultural destul de mare, din cel puțin trei state, nu doar Oradea, ci chiar întregul Bihor fiind un spațiu multietnic, multiconfesional și multicultural, în care nu există conflicte între comunități.

Desigur, este de sperat ca, până la sfârșitul anului viitor, Muzeul să deschidă toate expozițiile permanente (sau, măcar, majoritatea lor), continuând să organizeze expoziții temporare. Cu o finanțare susținută și cu același entuziasm real și consistent din partea personalului, este un deziderat posibil de atins.

Și ar mai fi o notă importantă de menționat: într-o epocă în care, încă, se mai închid muzee, orice deschidere sau redeschidere a unui muzeu (mai ales dacă este realizată într-un spațiu mai mare decât cel precedent, așa cum este cazul acum), este un motiv de bucurie.